Lepșa, o stațiune în devenire

     Sfârșit de iulie 2012 Lepșa
     Locuind în Galați, de câte ori nu am auzit de Lepșa, un sat vrâncean pe Valea Putnei la o distanță de aprox. 75 km de Focșani, locul preferat al gălățenilor de a- și construi case de vacanță. Ba, la un moment dat chiar îi ziceau Țiglina 5 (așa erau denumite cartierele în Galați: Țiglina 1, 2. 3, 4). Când are gălățeanul liber, își urcă familia și bineînțeles grătarul în mașină, și dă o fugă la Lepșa.

Până mi- am luat eu mașină, ce crezi, a căpătat și statut de stațiune ( că tot am pomenit de Borsec, o fostă stațiune care vrea să redevină stațiune). După ce am făcut o scanare a site- urilor de profil, am ales un hotel din cele două existente, Tresor, căci Damatis se părea că deja își închisese porțile. În rest, sunt pensiuni, cabane, vile, case de vacanță, la greu, răsărite printre gospodăriile localnicilor, de o parte și de alta a șoselei care traversează localitatea. Cum nu îmi place să mă risc cu cazarea, chiar și numai  pentru 3 nopți, am hotărât să sondez mai întâi terenul.
La capitolul obiective turistice pot să spun că stă bine: Cascada Putna, Cheile Tișiței și bineînțeles nelipsitele din peisajul unei stațiuni care se respectă, Mănăstirea și Păstrăvăria.

Mi se pare, totuși, că statutul de stațiune este prea mult. Câteva spații de comercializare a suvenirurilor (aceleași ca în orice altă stațiune din România) situate în centrul localității nu sunt suficiente pentru a fi stațiune. Ar mai trebui niște indicatoare sau hărți cu punctele de interes, un punct Info, o farmacie cu program (cea care este chiar în ''Centru'' are un program asemănător curselor Navrom în Delta Dunării), și multe altele. Păcat de drumul de acces care este impecabil până cu aproape 5 km înainte de a intra în stațiune dinspre Focșani.

Dar mai bine să trecem peste introducerea asta pe care am simțit s- o fac pentru că mi se pare prea mult titulatura de ''Stațiunea Lepșa'' și să trecem la lucrurile frumoase, chiar foarte frumoase care te fac să treci peste multele neajunsuri (le recomand autorităților în drept să facă o vizită la Borsec, dar nu prin Târgu Secuiesc, că apoi le trebuie bani și să- și repare mașinile, și să vadă cum renaște o stațiune).

Rezervația Naturală Tișița, a cărei ''certificat de naștere'' datează din 2004, se desfășoară de- a lungul văii Tișiței și îți oferă niște peisaje  încântătoare. Zgomotul Tișiței zglobii rezonează împreună cu trilurile păsărilor într- un concert liniștitor care te însoțește pe tot drumul. Cine nu apreciază aceste clipe de liniște în mijlocul naturii, în forma ei cea mai pură?

 Frumusețea și sălbăticia peisajelor întâlnite de- a lungul întregii văi este completată de câteva poduri de beton, tunele și terasamente pe care, în trecut, trecea o cale ferată folosită la transportul lemnului, ba chiar, spun localnicii, și la patrularea trupelor germane în cel de- al II- lea război mondial.

 Pădurile au fost defrișate fără milă spre sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20. Între timp vegetația s- a regenerat după stoparea exploatării excesive a pădurilor, iar fauna de asemenea, cu ajutorul omului în încercarea de a- și repara greșelile. Totodată, apa Tișiței parcă vrea să răzbune tot răul pe care l- a făcut omul în trecut și mușcă neîncetat din vechiul drum.

 Astfel pe unele locuri albia râului este traversată de mai multe ori pe podurile de lemn, construite de cei ce se ocupă de rezervație, care aduc un plus de culoare peisajului.

Una peste alta, se vede grija celor ce se ocupă de rezervație pe tot parcursul drumului de aprox. 4,5 km ( majoritatea turiștilor se limitează la a ajunge la tunelul cel mare) ceea ce este de apreciat, cu toate că din câte am observat nu se prea omoară cu taxarea celor 3 lei la intrarea în Rezervație.

      În a II- a zi am ajuns și la al doilea obiectiv turistic, Cascada Putna.

 Aici nu am mai trecut netaxați. Am coborât treptele de beton până la platforma ridicată chiar deasupra cursului cascadei, de unde se poate admira, în toată splendoarea lui, șuvoiul de apă ce se calmează subit într- un  ochi liniștit de apă.

 Am fost surprinși, când am văzut câtă lume era în amonte, pe albia Putnei.



Care făceau poze, care făceau plajă. Privind mai cu atenție, am observat că pe celălat mal erau mai multe mașini. După ce ne- am terminat mica ședință foto de pe locul de belvedere, am cules informații despre cum se ajunge dincolo, ne- am urcat în mașină și ne- am întors pe drumul spre Lepșa până la drumul care trece pe podul pe care cu o zi înainte trecusem spre Rezervația Naturală Tișița. Numai că după pod am făcut la stânga și am ținut- o așa cam 1- 2 km pe un drum de țară pe marginea căruia am găsit o mulțime de vile, care mai de care mai cochete. Văzând câteva mașini lăsate pe marginea drumului am bănuit că drumul este mai rău și am lăsat și noi mașina. Am continuat pe jos vreo 10- 15 minute, și ce am găsit acolo, era parcă desprins dintr- o poveste. Mă refer la peisajul oferit de natură, nu la viermuiala care era pe acolo: care se scălda, care făcea plajă, fum de la  grătare muzică de la mașini. Am uitat să spun că drumul nu era mai rău, am văzut și mașini de București cu garda joasă pe acolo.

Ne- am luat încălțările în mână, am traversat albia Putnei, cu grijă, fiindcă pietrele de pe fund erau foarte alunecoase, după care ne- am încălțat din nou, deoarece structura rocii era foarte tăioasă, și am pornit pe firul apei în aval, de unde am admirat, locul unde ia naștere șuvoiul de apă ce se îmbulzește  prin făgașul, parcă, sculptat în stâncă.

 Și ca să nu zicem că nu am atins toate obiectivele turistice, am bifat și mănăstirea și păstrăvăria din Lepșa, iar în rest am profitat de frumusețea peisajului oferit de albia râului din spatele Hotelului Tresor.