<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>
Planurile noastre din aceste ultime trei zile de vacanță sunt în mare parte o reeditare a vacanței de vară din 2008. Atunci ne- am stabilit cartierul general în Călimănești- Căciulata, cu gândul că poate mai și reparăm câte ceva, că deh, are ditamai baza de tratament, însă ne- am schimbat rapid planurile de refacere, de cum am trecut pragul acesteia. Nu intrăm în amănunte. În acea vară, pe lângă obiectivele principale din imediata apropiere, am punctat o excursie pe Transfăgărășan, un traseu pe parcursul căruia am vizitat mai multe obiective, cum ar fi Palatul Brukenthal din Avrig, Casa Memorială a lui Badea Cârțan din Cârțișoara, lacul de acumulare de la Vidraru, mănăstirea de la Curtea de Argeș și încă una cu un traseu cu o tentă mai religioasă în care pe lângă o serie de mănăstiri din județul Vâlcea, Hurezu, Govora, Bistrița, Dintr- un Lemn, Polovragi am vizitat și Peștera Muierilor din Baia de Fier. Aceasta din urmă face și subiectul acestei postări. De data aceasta venim dinspre Târgu Jiu pe DN 67. După aproximativ 30 km lăsăm pe partea stângă DN 67C, renumita ”Transalpina”, contracandidata ”Transfăgărășanului” la titlul de cea mai frumoasă șosea din țară. Inițial în prim planul vacanței noastre din această vară era o plimbare prin ținutul norilor pe această șosea, însă datorită faptului că în acel moment era oprită circulația între Rânca și Obârșia Lotrului, a trebuit să ne schimbăm complet traseul. Continuăm pe DN 67 încă 12,5 km după care ne abatem pe DJ 675C, urmând indicatorul ce ne îndrumă spre Peștera Muierii. După nici două minute de slalom printre livezi, pășuni și câteva pâlcuri de copaci, probabil rămășițe ale vreunei păduri, ajungem la intrarea în Baia de Fier. Pensiunea Viitorul ( chiar nu înțeleg de ce ”viitorul”, probabil datorită faptului că aici se organizează mese festive, nunți și alte alea alea care reprezintă un început?) marchează începutul zonei turistice. De aici se clarifică lucrurile. Nici urmă de case, însă în zare se văd culmile împădurite ale munților ce adăpostesc unele din cele mai prețioase podoabe ale Olteniei. După nici un minut, parcelele cultivate cu porumb, pășuni sau livezi, ce flanchează asfaltul impecabil al șoselei fac loc primelor gospodării ale comunei, mai rare la început, după care, în dreapta, drumul județean începe să se ramifice în mai multe artere. Noi nu ne abatem de la DJ 675C și traversăm Baia de Fier până la intersecția acestuia cu DJ 665, drum care se intersectează la rândul lui, mai spre vest, cu Transalpina (care poate fi o altă alternativă de a ajunge în Baia de Fier). Aici nu trebuie să te pierzi cu firea, fiindcă nu știu dacă ai să observi vreun semn indicator, fiind o intersecție destul de aglomerată. O ții tot înainte. Oricât de sinuos este drumul, peisajul începe să se mai degajeze, pe dreapta munte, în față munte. Într- un târziu, în zare, culmea împădurită a muntelui se separă în două. Se disting pereții verticali de stâncă ai Cheilor Galbenului, prin care va trece și drumul nostru. Din 2008 nu îmi aduceam aminte mare lucru referitor la zonă, așa- i când ai șofer :) La un moment dat, în dreapta, o parcare destul de generoasă, iar în fața noastră una din operele de artă ale râului Galben, care a reușit, de- a lungul vremurilor, să- și croiască o cale largă în versanții munților Parâng. Lăsăm mașina și dăm să trecem podețul ce traversează albia plină de pietre mari prin care șerpuiește zgomotos Galbenul.
Am eu, așa, o presimțire că nu aici trebuia să fim. Atunci mi- am adus aminte că trebuia să fie o cărare cu niște trepte ce urcă până la intrarea în peșteră. Câteva semne indicatoare care erau chiar pe podeț îmi întăresc convingerea. Așa că facem stânga împrejur, și în același timp încercăm să ieșim dintr- o dilemă. Mergem cu mașina până la intrarea în peșteră și după aceea ne întoarcem pe jos să o recuperăm, sau mergem pe jos până la intrarea în peșteră și vom ieși după aceea, exact la mașină? Mai târziu urma să aflăm că am ales varianta cea mai proastă. Ne- am urcat în mașină, și cât ai zice ”mămăligă cu pește și usturoi” am ajuns în capătul celălalt al Cheilor Galbenului. Traversăm pe celălalt mal al râului, pe un podeț, și ajungem într- o altă parcare, mai mare decât prima, în care aveai unde să lași mașina la umbră. Mai este un sfert de ceas până la ora 11. Un miros irezistibil de mici la grătar te îmbie să treci pragul terasei de la marginea tăpșanului verde ce se întinde la baza muntelui. Rezistăm tentației, nu că nu ne era foame, ci doar pentru faptul că aflasem că orele de intrare în peșteră erau la fix, așa că urmăm și noi cordonul de oameni ce urcau pe scara ce duce în serpentine largi, preț de vreo zece minute, până la gura peșterii.
Aruncăm o privire înapoi, spre acest tablou minunat ce are în fundal celălalt versant al Cheilor, la modelarea căruia au contribuit și exploatările miniere, de- a lungul vremii.
Și Peștera Muierilor, este tot o creație a râului Galben, care a săpat de- a lungul a milioane și milioane de ani în pereții calcaroși ai munților Parâng lăsând numeroase urme de eroziune și guri de peșteră, iar acum se lăfăie în Cheile ce- i poartă numele. Situată la o înălțime de aproximativ 45 de metri pe versant, Peștera Muierilor este cea mai reprezentativă cavitate carstică din aceste chei. Descoperită și cercetată încă din secolul al XIX-lea, din 1963, an în care a avut privilegiul să fie prima peșteră electrificată din România, devine piesa de rezistență a turismului speologic atrăgând foarte mulți vizitatori.
În prezent din cei aproximativ șapte kilometri cât însumează galeriile (situate pe patru nivele), numai 940 de metri sunt puși la dispoziția turiștilor. Acest traseu este parcurs sub stricta supraveghere a unui ghid, care acordă turiștilor o serie de informații despre peșteră. O lecție de istorie împănată cu informații despre speologie ce durează aproximativ 45 de minute.
Traseul este împărțit în mai multe sectoare, care, din motive lesne de înțeles sunt iluminate pe rând astfel încât nici un turist nu poate să rămână nesupravegheat. Restul galeriilor sunt declarate rezervație și sunt explorate doar de speologi.
În legătură cu această peșteră circulă mai multe legende din care a rezultat și numele acesteia, Peștera Muierii (Muierilor). Având numeroase posibilități de intrare și ieșire, cunoscute în mod evident de localnici, se pare că aceasta a servit de adăpost, în vreme de război, femeilor, copiilor și bătrânilor din zonă, în timp ce bărbații luptau cu dușmanii ce încercau să- i cotropească. O altă legendă spune că în peșteră a existat un altar închinat unui zeu al fertilității, care vindeca femeile de infertilitate. Una peste alta, peștera a fost folosită din cele mai vechi timpuri, dovadă stă descoperirea unui adevărat cimitir constituit din osemintele ale mai multor specii de animale. Pe lângă cele 182 de schelete complete și perfect pietrificate de urși din Galeria Urșilor, s- au mai identificat și resturi de oseminte de lei, hiene, vulpi, lupi, capre sălbatice și mistreți. Un astfel de schelet de urs al cavernelor, Ursus Speleaeus, este reconstituit și amplasat pe traseul de vizitare.
În Sala Musteriană au fost descoperite mai multe obiecte aparținând unor culturi datate cu mult înaintea erei noastre, dar și multe de date mai recente, din cultura dacică. În anul 1952 în peșteră au fost descoperite șase oase umane și un craniu de femeie care au fost datate ca provenind de acum 30000 de ani. În prezent, în afara turiștilor ce se perindă prin galeriile răcoroase și umede cu o temperatură constantă de aproximativ nouă grade celsius, peștera oferă adăpost unei colonii de lilieci ce hibernează prin anumite cotloane ferite de ochii vizitatorilor, mai ales că aleile de vizitare, adevărate trotuare betonate, pe alocuri săpate în stâncă, sunt clar definite, turistul neavând voie să se abată de la traseu.
Pentru ”pantofari” un sfat: fiind destul de răcoare este neapărat nevoie de un articol vestimentar suplimentar față de exterior, o geacă sau un pulover, ceva, și bineînțeles este nevoie de o încălțăminte cu talpă aderentă, chiar bocanci datorită multiplelor sectoare de drum alunecoase datorită umezelii ce se infiltrează prin pereții peșterii, mai ales în perioadele ploioase. Sunt porțiuni în care apa băltește chiar pe alee.
A, și încă ceva, vă aduceți aminte de orele de sport de la școală, când făceați ”mersul piticului”? Dacă atunci nu reușeați să- l faceți, atunci așteptați- vă partenerii de excursie afară! Sunt câteva porțiuni în care plafonul peșterii este destul de jos, chiar la mai puțin de un metru. Pe burtă nici nu se pune problema să o luați fiind ud pe jos, iar să te întorci din drum nici atât. În permanență în spate se stinge lumina și nu se întoarce nimeni cu tine.
Amenajările, modeste de altfel. Cu excepția a unor etichete mai noi, și parcă a scheletului de urs care nu stătea în picioare pe atunci, nu am remarcat nici o schimbare din 2008, aleile sunt delimitate de aceeași stâlpi legați între ei de diferite cabluri sau sârme. Nimic din toate astea nu știrbesc din frumusețea acestei creații ale naturii. Lăudabilă este iluminarea galeriilor, ce pune în valoare adevăratele opere de artă întruchipate de formele create de- a lungul veacurilor prin precipitarea calcitei. Un adevărat dar al naturii. O înșiruire de adevărate galerii de artă în care sunt expuse lucrări neprețuite inventariate după denumiri care mai de care mai interesante, în funcție de imaginația specialiștilor ce au cercetat de- a lungul timpului această peșteră, și pe care, noi, turiștii avem ocazia să le admirăm, și în același timp, obligația să le ocrotim. Astfel, stalactitele și stalagmitele mai reprezentative sunt semnalizate cu plăci pe care sunt trecute numele lor de botez: Orga Mare, Altarul, Moș Crăciun, Turcul, Cadâna, Amvonul, Candelabrul, Domul, și altele.
A, și la capătul treptelor, la intrarea în peșteră, la fel de modest. Cu un aspect ce mă duce cu gândul la șopronul în care bunicul meu ținea animalele, locul în care aștepți să- ți vină rândul să intri, nici nu se compară cu cel de la Peștera Urșilor din Apuseni.
Trecem peste acest impediment, așa cum face de obicei turistul român, fără să sancționeze în vreun fel pe cei răspunzători de serviciile acordate, și ne bucurăm din plin de ceea ce urmează dincolo de ușa de acces în peșteră, nu înainte de a primi un mic instructaj din partea ghidului ce urma să ne însoțească în periplul nostru prin măruntaiele Parângului. Același ghid care a fost și în urmă cu șase ani, de altfel un personaj carismatic ce te face să treci cu vederea minusurile menționate mai sus, de care îmi aminteam ori de câte ori intram într- un obiectiv turistic în care se percepea taxă foto sau video. Facem o mică paranteză: în vara lui 2008, ajungem la casa de bilete de la Peștera Muierii, achităm taxa de intrare, 2 adulți și un copil, dar nu și vreo taxă foto sau video. ”Dar ce, eu sunt mai prost? Nu vezi câți au aparatele în gât, și până la mine nu am auzit nici unul să plătească.” Zis și făcut! De cum am intrat în peșteră, blitz- uri peste blitz- uri. Ce- mi zic?, iar. ”Dă- i bătaie!” La un moment dat când ajungem la scheletul de urs, după ce ne spune încă o istorisire despre peșteră, ghidul cu glasul lui pătrunzător spune: ”Și acum vă rog, trei taxe foto, video, aici, aici și aici, indicând cu degetul arătător într- un mod aleator înspre grupul de turiști. Deodată am simțit cum peștera a devenit neîncăpătoare. Cu toate că, măcar atunci când acesta ne oprea să ne mai spună câte o poveste, mă opream din fotografiat și filmat, deoarece comiteam două infracțiuni în același timp, simțeam cum se prăbușește peste mine tavanul. ”Nici nu mai ies din peșteră, mă ascund pe- aici pe undeva!” Mă și vedeam fixat de zecile de priviri ale celorlalți. Însă spre surprinderea mea, s- au dat în față trei taxe foto- video. ”Din acest moment cei care mai fac poze și nu au taxa plătită, vor suporta consecințele”, spune răspicat ghidul. Bineînțeles că și- a dat seama că erau mulți care nu plătiseră. Și uite- așa din acel moment nu am mai intrat niciodată în vreun obiectiv turistic să fac poze sau să filmez, fără să plătesc taxă. Așa că acum flash după flash, fără nici un stres.
După cum spuneam, o adevărată galerie de artă. Mai întâi intrăm în zona Bazinelor Mici,
după care urmează Sala Altarului, unde atracția sălii este Domul Mic, o stalagmită spectaculoasă cu o formă de cupolă gotică.
Pe măsură ce înaintăm, galeria principală devine din ce în ce mai frumoasă, cu multe stalactite și stalagmite.
Ajungem la scheletul de urs,
după care, mergem mai departe admirând în continuare toate acele formațiuni alcătuite din coloane, țurțuri, stalactite sau stalagmite ce s- au format de- a lungul veacurilor, întruchipând fel de fel de personaje sau de entități care mai de care mai ciudate. Am trecut pe lângă Bazinele Mari, care se spune că la fel ca și Bazinele Mici, uneori sunt pline cu apă. O cascadă împietrită așteaptă răbdătoare parcă, trecerea a zece ani să mai adauge un centimetru la înălțimea sa.
Foarte spectaculoasă este Sala Turcului. Aici îți creează impresia că ai pătruns pe un tărâm de basm în care personajele nu vor să își dezvăluie prezența rămânând împietrite până la stingerea luminii, urmărindu- ne în același timp fiecare mișcare, după care revin la viață. Turcul, Cadâna, ceva mai încolo Moș Crăciun și fratele mai mare al Domului Mic, Domul Mare, fac deliciul turiștilor care nu se mai opresc din pozat decât atunci când ghidul îi împinge pur și simplu în sectorul următor.
Noi suntem când în fața grupului, când în urma lui, că trebuie să facem și poze. Aici suntem în așteptarea ghidului să aprindă lumina în Sala cu Guano unde găsești dovada vie că peștera este populată cu lilieci, chit că aceștia nu se lasă văzuți așa cu una cu două.
Urmează Sala Bolților, după care nu ne mai rămân decât doar câțiva metri până la ieșirea din partea de sud a peșterii.
După ce ne luăm la revedere de la ghidul șugubăț, care se lăuda că este singurul bărbat care de 25 de ani se întoarce la muierile din peșteră, făcând cale întoarsă către intrarea din partea de nord, ieșim și noi din peșteră. Ieșirea dă într- o potecă ce coboară prin pădure până la malul râului. De sus de aici, se poate vedea în toată splendoarea lui versantul de est al Cheilor Galbenului, unde se află înscris , cu pietre, numele localității, Baia de Fier.
Cât timp a durat vizita noastră în peșteră, afară, norii se cam îngrămădiseră pe cerul care, cu nici o oră înainte strălucea soarele. Coborâm, relativ repede și destul de ușor, treptele ce ne duc la baza versantului vestic al cheilor, unde speram că o să ne potolim și foamea cu ceva, fiindcă de acum se cam apropia ora prânzului. După cum spuneam la început, de aici începea dezamăgirea noastră referitoare la alegerea proastă pe care o făcusem, cu privire la locul unde trebuia să lăsăm mașina. Pe lângă faptul că nu am găsit decât niște chips- uri, de mâncare, față de intrarea în peșteră unde te dădeau pe spate mirosurile de la acea terasă, colac peste pupăză, mai începuseră și norii să se stoarcă. Ajunși la șosea, am fost nevoiți să traversăm în fugă Cheile Galbenului, făcând slalom printre picăturile de ploaie, fără să putem să le admirăm pe îndelete. Cel mai impresionant este versantul vestic a cărui înățime este de circa 150 de metri.
Cât despre frumusețe, nici cu celălalt nu îmi e rușine. Acest lucru îi atrage nu numai pe turiștii în căutare de frumos, ci și pe alpiniștii care sunt atrași, la rândul lor, de traseele de cățărare de pe ambii versanți.
De altfel după cum spuneam cheile nu sunt foarte lungi. Aproximativ un kilometru, pe care l- am făcut în mai puțin de zece minute. De unde era să știm noi că o să ne întâmpine ploaia la ieșirea din peșteră. Cu toate acestea, a fost o reală bucurie să revăd aceste locuri minunate.
Ne continuăm drumul către Polovragi.
Am eu, așa, o presimțire că nu aici trebuia să fim. Atunci mi- am adus aminte că trebuia să fie o cărare cu niște trepte ce urcă până la intrarea în peșteră. Câteva semne indicatoare care erau chiar pe podeț îmi întăresc convingerea. Așa că facem stânga împrejur, și în același timp încercăm să ieșim dintr- o dilemă. Mergem cu mașina până la intrarea în peșteră și după aceea ne întoarcem pe jos să o recuperăm, sau mergem pe jos până la intrarea în peșteră și vom ieși după aceea, exact la mașină? Mai târziu urma să aflăm că am ales varianta cea mai proastă. Ne- am urcat în mașină, și cât ai zice ”mămăligă cu pește și usturoi” am ajuns în capătul celălalt al Cheilor Galbenului. Traversăm pe celălalt mal al râului, pe un podeț, și ajungem într- o altă parcare, mai mare decât prima, în care aveai unde să lași mașina la umbră. Mai este un sfert de ceas până la ora 11. Un miros irezistibil de mici la grătar te îmbie să treci pragul terasei de la marginea tăpșanului verde ce se întinde la baza muntelui. Rezistăm tentației, nu că nu ne era foame, ci doar pentru faptul că aflasem că orele de intrare în peșteră erau la fix, așa că urmăm și noi cordonul de oameni ce urcau pe scara ce duce în serpentine largi, preț de vreo zece minute, până la gura peșterii.
Aruncăm o privire înapoi, spre acest tablou minunat ce are în fundal celălalt versant al Cheilor, la modelarea căruia au contribuit și exploatările miniere, de- a lungul vremii.
Și Peștera Muierilor, este tot o creație a râului Galben, care a săpat de- a lungul a milioane și milioane de ani în pereții calcaroși ai munților Parâng lăsând numeroase urme de eroziune și guri de peșteră, iar acum se lăfăie în Cheile ce- i poartă numele. Situată la o înălțime de aproximativ 45 de metri pe versant, Peștera Muierilor este cea mai reprezentativă cavitate carstică din aceste chei. Descoperită și cercetată încă din secolul al XIX-lea, din 1963, an în care a avut privilegiul să fie prima peșteră electrificată din România, devine piesa de rezistență a turismului speologic atrăgând foarte mulți vizitatori.
În prezent din cei aproximativ șapte kilometri cât însumează galeriile (situate pe patru nivele), numai 940 de metri sunt puși la dispoziția turiștilor. Acest traseu este parcurs sub stricta supraveghere a unui ghid, care acordă turiștilor o serie de informații despre peșteră. O lecție de istorie împănată cu informații despre speologie ce durează aproximativ 45 de minute.
Traseul este împărțit în mai multe sectoare, care, din motive lesne de înțeles sunt iluminate pe rând astfel încât nici un turist nu poate să rămână nesupravegheat. Restul galeriilor sunt declarate rezervație și sunt explorate doar de speologi.
În legătură cu această peșteră circulă mai multe legende din care a rezultat și numele acesteia, Peștera Muierii (Muierilor). Având numeroase posibilități de intrare și ieșire, cunoscute în mod evident de localnici, se pare că aceasta a servit de adăpost, în vreme de război, femeilor, copiilor și bătrânilor din zonă, în timp ce bărbații luptau cu dușmanii ce încercau să- i cotropească. O altă legendă spune că în peșteră a existat un altar închinat unui zeu al fertilității, care vindeca femeile de infertilitate. Una peste alta, peștera a fost folosită din cele mai vechi timpuri, dovadă stă descoperirea unui adevărat cimitir constituit din osemintele ale mai multor specii de animale. Pe lângă cele 182 de schelete complete și perfect pietrificate de urși din Galeria Urșilor, s- au mai identificat și resturi de oseminte de lei, hiene, vulpi, lupi, capre sălbatice și mistreți. Un astfel de schelet de urs al cavernelor, Ursus Speleaeus, este reconstituit și amplasat pe traseul de vizitare.
În Sala Musteriană au fost descoperite mai multe obiecte aparținând unor culturi datate cu mult înaintea erei noastre, dar și multe de date mai recente, din cultura dacică. În anul 1952 în peșteră au fost descoperite șase oase umane și un craniu de femeie care au fost datate ca provenind de acum 30000 de ani. În prezent, în afara turiștilor ce se perindă prin galeriile răcoroase și umede cu o temperatură constantă de aproximativ nouă grade celsius, peștera oferă adăpost unei colonii de lilieci ce hibernează prin anumite cotloane ferite de ochii vizitatorilor, mai ales că aleile de vizitare, adevărate trotuare betonate, pe alocuri săpate în stâncă, sunt clar definite, turistul neavând voie să se abată de la traseu.
A, și încă ceva, vă aduceți aminte de orele de sport de la școală, când făceați ”mersul piticului”? Dacă atunci nu reușeați să- l faceți, atunci așteptați- vă partenerii de excursie afară! Sunt câteva porțiuni în care plafonul peșterii este destul de jos, chiar la mai puțin de un metru. Pe burtă nici nu se pune problema să o luați fiind ud pe jos, iar să te întorci din drum nici atât. În permanență în spate se stinge lumina și nu se întoarce nimeni cu tine.
Amenajările, modeste de altfel. Cu excepția a unor etichete mai noi, și parcă a scheletului de urs care nu stătea în picioare pe atunci, nu am remarcat nici o schimbare din 2008, aleile sunt delimitate de aceeași stâlpi legați între ei de diferite cabluri sau sârme. Nimic din toate astea nu știrbesc din frumusețea acestei creații ale naturii. Lăudabilă este iluminarea galeriilor, ce pune în valoare adevăratele opere de artă întruchipate de formele create de- a lungul veacurilor prin precipitarea calcitei. Un adevărat dar al naturii. O înșiruire de adevărate galerii de artă în care sunt expuse lucrări neprețuite inventariate după denumiri care mai de care mai interesante, în funcție de imaginația specialiștilor ce au cercetat de- a lungul timpului această peșteră, și pe care, noi, turiștii avem ocazia să le admirăm, și în același timp, obligația să le ocrotim. Astfel, stalactitele și stalagmitele mai reprezentative sunt semnalizate cu plăci pe care sunt trecute numele lor de botez: Orga Mare, Altarul, Moș Crăciun, Turcul, Cadâna, Amvonul, Candelabrul, Domul, și altele.
A, și la capătul treptelor, la intrarea în peșteră, la fel de modest. Cu un aspect ce mă duce cu gândul la șopronul în care bunicul meu ținea animalele, locul în care aștepți să- ți vină rândul să intri, nici nu se compară cu cel de la Peștera Urșilor din Apuseni.
Trecem peste acest impediment, așa cum face de obicei turistul român, fără să sancționeze în vreun fel pe cei răspunzători de serviciile acordate, și ne bucurăm din plin de ceea ce urmează dincolo de ușa de acces în peșteră, nu înainte de a primi un mic instructaj din partea ghidului ce urma să ne însoțească în periplul nostru prin măruntaiele Parângului. Același ghid care a fost și în urmă cu șase ani, de altfel un personaj carismatic ce te face să treci cu vederea minusurile menționate mai sus, de care îmi aminteam ori de câte ori intram într- un obiectiv turistic în care se percepea taxă foto sau video. Facem o mică paranteză: în vara lui 2008, ajungem la casa de bilete de la Peștera Muierii, achităm taxa de intrare, 2 adulți și un copil, dar nu și vreo taxă foto sau video. ”Dar ce, eu sunt mai prost? Nu vezi câți au aparatele în gât, și până la mine nu am auzit nici unul să plătească.” Zis și făcut! De cum am intrat în peșteră, blitz- uri peste blitz- uri. Ce- mi zic?, iar. ”Dă- i bătaie!” La un moment dat când ajungem la scheletul de urs, după ce ne spune încă o istorisire despre peșteră, ghidul cu glasul lui pătrunzător spune: ”Și acum vă rog, trei taxe foto, video, aici, aici și aici, indicând cu degetul arătător într- un mod aleator înspre grupul de turiști. Deodată am simțit cum peștera a devenit neîncăpătoare. Cu toate că, măcar atunci când acesta ne oprea să ne mai spună câte o poveste, mă opream din fotografiat și filmat, deoarece comiteam două infracțiuni în același timp, simțeam cum se prăbușește peste mine tavanul. ”Nici nu mai ies din peșteră, mă ascund pe- aici pe undeva!” Mă și vedeam fixat de zecile de priviri ale celorlalți. Însă spre surprinderea mea, s- au dat în față trei taxe foto- video. ”Din acest moment cei care mai fac poze și nu au taxa plătită, vor suporta consecințele”, spune răspicat ghidul. Bineînțeles că și- a dat seama că erau mulți care nu plătiseră. Și uite- așa din acel moment nu am mai intrat niciodată în vreun obiectiv turistic să fac poze sau să filmez, fără să plătesc taxă. Așa că acum flash după flash, fără nici un stres.
După cum spuneam, o adevărată galerie de artă. Mai întâi intrăm în zona Bazinelor Mici,
după care urmează Sala Altarului, unde atracția sălii este Domul Mic, o stalagmită spectaculoasă cu o formă de cupolă gotică.
Pe măsură ce înaintăm, galeria principală devine din ce în ce mai frumoasă, cu multe stalactite și stalagmite.
Ajungem la scheletul de urs,
după care, mergem mai departe admirând în continuare toate acele formațiuni alcătuite din coloane, țurțuri, stalactite sau stalagmite ce s- au format de- a lungul veacurilor, întruchipând fel de fel de personaje sau de entități care mai de care mai ciudate. Am trecut pe lângă Bazinele Mari, care se spune că la fel ca și Bazinele Mici, uneori sunt pline cu apă. O cascadă împietrită așteaptă răbdătoare parcă, trecerea a zece ani să mai adauge un centimetru la înălțimea sa.
Foarte spectaculoasă este Sala Turcului. Aici îți creează impresia că ai pătruns pe un tărâm de basm în care personajele nu vor să își dezvăluie prezența rămânând împietrite până la stingerea luminii, urmărindu- ne în același timp fiecare mișcare, după care revin la viață. Turcul, Cadâna, ceva mai încolo Moș Crăciun și fratele mai mare al Domului Mic, Domul Mare, fac deliciul turiștilor care nu se mai opresc din pozat decât atunci când ghidul îi împinge pur și simplu în sectorul următor.
Mai departe, pe un sector în care plafonul este la nici un metru de la podea, ne sunt puse la încercare abilități demult uitate, cum ar fi ”mersul piticului” . Dacă nu dai cu capul, îți agăți rucsacul sau și mai rău vezi că- ți târâi pe jos aparatul de fotografiat. Aventură, ce mai!
Noi suntem când în fața grupului, când în urma lui, că trebuie să facem și poze. Aici suntem în așteptarea ghidului să aprindă lumina în Sala cu Guano unde găsești dovada vie că peștera este populată cu lilieci, chit că aceștia nu se lasă văzuți așa cu una cu două.
Urmează Sala Bolților, după care nu ne mai rămân decât doar câțiva metri până la ieșirea din partea de sud a peșterii.
După ce ne luăm la revedere de la ghidul șugubăț, care se lăuda că este singurul bărbat care de 25 de ani se întoarce la muierile din peșteră, făcând cale întoarsă către intrarea din partea de nord, ieșim și noi din peșteră. Ieșirea dă într- o potecă ce coboară prin pădure până la malul râului. De sus de aici, se poate vedea în toată splendoarea lui versantul de est al Cheilor Galbenului, unde se află înscris , cu pietre, numele localității, Baia de Fier.
Cât timp a durat vizita noastră în peșteră, afară, norii se cam îngrămădiseră pe cerul care, cu nici o oră înainte strălucea soarele. Coborâm, relativ repede și destul de ușor, treptele ce ne duc la baza versantului vestic al cheilor, unde speram că o să ne potolim și foamea cu ceva, fiindcă de acum se cam apropia ora prânzului. După cum spuneam la început, de aici începea dezamăgirea noastră referitoare la alegerea proastă pe care o făcusem, cu privire la locul unde trebuia să lăsăm mașina. Pe lângă faptul că nu am găsit decât niște chips- uri, de mâncare, față de intrarea în peșteră unde te dădeau pe spate mirosurile de la acea terasă, colac peste pupăză, mai începuseră și norii să se stoarcă. Ajunși la șosea, am fost nevoiți să traversăm în fugă Cheile Galbenului, făcând slalom printre picăturile de ploaie, fără să putem să le admirăm pe îndelete. Cel mai impresionant este versantul vestic a cărui înățime este de circa 150 de metri.
Cât despre frumusețe, nici cu celălalt nu îmi e rușine. Acest lucru îi atrage nu numai pe turiștii în căutare de frumos, ci și pe alpiniștii care sunt atrași, la rândul lor, de traseele de cățărare de pe ambii versanți.
De altfel după cum spuneam cheile nu sunt foarte lungi. Aproximativ un kilometru, pe care l- am făcut în mai puțin de zece minute. De unde era să știm noi că o să ne întâmpine ploaia la ieșirea din peșteră. Cu toate acestea, a fost o reală bucurie să revăd aceste locuri minunate.
Ne continuăm drumul către Polovragi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu