duminică, 8 noiembrie 2015

Munții Bucegi- Peștera Ialomiței

Noiembrie 2014 Itinerariu de vacanță: Bucegi Offroad- Cabana Trei Brazi, Predeal

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Este trecut bine de ora prânzului. Vremea ține cu noi. Ne continuăm drumul urmând firul Ialomiței, când pe un mal când pe celălalt, înaintând în interiorul potcoavei Bucegilor, aproximativ vreo opt kilometri. Am ajuns la o bifurcație a drumului nostru. Suntem în inima Parcului Natural Bucegi, pe Platoul Padina. Nici nu trebuia să ne spună cineva. În fața noastră, pe fundalul pădurii de brad ce te îmbată cu mirosul dulce de rășină se vedea clar sigla celebrului festival montan ”Padina Fest”, ce se desfășoară în luna august a fiecărui an.


De jur împrejur un brâu verde cu o tentă de gălbui, pe ici pe colo, oferă un plus de grație culmilor golașe ale Bucegilor.  Un peisaj de vis ce- ți taie respirația.



Una dintre cele mai frumoase zone de la noi din țară în jurul căreia s- au țesut o mulțime de legende. Se spune că în acești munți există locuri încărcate energetic în care prinzi forță, te energizezi și devii alt om. Alte legende povestesc despre existența unor tezaure, comori îngropate, în inima acestor munți. Eu personal, am simțit pe pielea mea acest lucru. Cinci minute cred că am poposit în acest loc și pot spune că există o fărâmă de adevăr în toate aceste legende. 



Prin zonă mai circulă o vorbă ce zice că nu ești român dacă nu ajungi măcar o dată la Sfinx și la Babe.
După ani și ani, am ocazia să le revăd, de data asta dintr- un alt unghi. Pentru a treia oară ar fi. Dincolo de muntele ăsta este Bușteniul.



De aici de la bifurcație, noi ținem drumul ce face la dreapta până la hotelul Peștera și după nici cinci minute cred, mă lămuresc pe deplin. Da, un șuvoi de apă se prelinge pe versantul sudic al potcoavei Bucegilor. O cascadă? Sper să ajung într- o zi la baza ei. Deocamdată ajung doar cu zoom- ul.




Au trecut aproape 20 de ani de când poteca de pe Valea Dorului, ne- a călăuzit pașii în aceste locuri. Urcasem din Sinaia cu telecabina la 1400, după care la cota 2000. De aici trebuia să ajungem la Peștera Ialomicioarei, așa i se spunea atunci. După patru ore și jumătate, ajungeam în cele din urmă în gura peșterii. Pe un versant din apropiere, câțiva temerari își testau limitele. În afară de vacarmul provocat de șuvoaiele Ialomiței, ce- mi mai aduc aminte este o bisericuță în stânga, iar în dreapta un panou, mai mult aruncat cu câteva informații despre peșteră. De iluminat, nici vorbă. Niște cabluri și niște lămpi antiex înșirate pe pereții întunecați ai peșterii se pierdeau în beznă. Nici țipenie de om. Pe drum ne întâlnisem cu un grup de turiști ce ieșise din peșteră. Spuneau că intraseră cu lanternele lor. Așa că aprindem și noi lanterna, și... După nici 20 de metri, pe lângă emoțiile pe care cu greu reușeam să le stăpânim datorită întunericului ce ne împresura încet, încet, colac peste pupăză, începe să ”fâlfâie” și lumina. Ne- a fost de ajuns. Chiar nici nu ne caracterizează curajul. Ce să mai dăm vina pe noroi. Eram și contra cronometru, fiindcă trebuia să prindem ultima telecabină de la Cabana Babele spre Bușteni. 
Întâi de ”Brumar” 2014, coborâm din mașina de teren care a parcat lângă un gard de șipci de lemn ce înconjoară o bisericuță de lemn. 


Urmăm indicațiile ghidului, și trecem prin curtea acesteia. Jos în dreapta un corp de clădire cu acoperiș albastru, spații de cazare pentru turiștii ecumenici, zic eu.


Imediat ce ieșim din curtea bisericii din lemn, „Surprizăă!” Pe un panou mare din lemn, frumos pirogravat erau prezentate scuze turiștilor care ar fi vrut să viziteze peștera. 


Abia atunci am aflat și noi că peștera a fost închisă în timpul verii urmând a fi supusă unui amplu proces de reabilitare. Chiar nu știam ce să zic. La ce ne- a mai adus ăsta până aici, nu putea să ne spună că nu o putem vizita?
Resemnat mă mulțumesc cu câteva cadre mioritice pe fundalul munților îmbrăcați în mantie de toamnă.





Dar hai să mergem măcar până în gura peșterii. Voiam să îmi împrospătez amintirile care erau destul de vagi. Așa că urmăm aleea de pe lângă gardul ce îngrădește domeniul monahal, coborâm apoi câteva trepte, însoțiți de  câteva firișoare de apă ce se preling timide pe lângă ele.


Jos la capătul scării, facem câteva poze după care ne continuăm drumul lăsând în urmă vacarmul produs de șuvoaiele repezi ale Ialomiței ce se prăvălesc de undeva dinspre versantul din față. Urmăm semnul indicator și luăm în piept urcușul care în cele din urmă ne scoate în fața aleii în capătul căreia se zărește ușa de acces în mănăstire.  


Nu are nici o legătură cu ceea ce îmi aduc eu aminte. Poate versanții ăștia,



Clădirea mănăstirii este ”poarta de intrare” în peșteră. Lumea intră, iese. Hai să intrăm și noi!


Rareori îți e dat să vezi o asemenea transformare după 20 de ani în România. Trecem pragul porții mari de lemn și pătrundem în curtea mănăstirii, care este totuna cu peștera. Imediat în stânga, o biserică, ce cred că este cea pe care mi- o aminteam eu. Pe atunci încă se mai lucra la ea. A fost reconstruită după ce, cu trei decenii în urmă, arsese pentru a treia oară de- a lungul existenței sale. În dreapta o altă clădire, un magazin cu specific religios. Suntem la cota 1560, chiar în gura peșterii din Muntele Bătrâna.


Din exterior aveam impresia că edificiul mănăstirii este încadrat exact în gura peșterii. De fapt chiar în gura peșterii este o curte interioară aflată sub cerul liber. De arunci o privire în spate, peste umăr, ai parte de o priveliște de vis.




Pe aleea luminată ce intră în măruntaiele muntelui apar niște mogâldețe. Băi, ce se execută aici? Mă apropii de gemulețul de la magazinul bisericesc și încerc o întrebare, cum că dacă ar fi vizitabilă peștera. Răspunsul a fost unul derutant: ”Peștera a fost supusă unor lucrări de reabilitare, dar încă nu a fost predată beneficiarului, dar se vizitează”. Tipic românesc, dăm banii, nu primim bilete, dar suntem mulțumiți că putem vizita peștera. Mai rar oameni ca la Cetatea Poienari sau la Zimbrăria Neagră, de la Bucșani. Grota întunecată pe care mi- o aminteam eu, este acum o sală iluminată în care accesul se face pe o alee modernă, destul de generoasă, delimitată de niște balustrăzi galbene.
Cred că până în acest loc am pătruns în urmă cu 20 de ani. 




Am avut privilegiul să vizităm peștera în avanpremieră, fiindcă inaugurarea oficială a fost abia nouă luni mai târziu, în 2015. Pe de altă parte vizita noastră a avut de suferit datorită lipsei de informații, fiindcă acestea au fost afișate pe niște panouri generoase, ceva mai târziu. De aceea înainte de a vă delecta cu fotografiile pe care le- am realizat în interiorul peșterii, aștern și eu cu copy/paste câteva detalii, așa cu titlu informativ. Chiar dacă o serie dintre obiective le- am putut identifica, nu aș dori să tăguiesc ceva ca fiind altceva. Sigur sunt de sala de la intrarea în peșteră. Sala Mihnea Vodă, scria pe o tablă rămasă pe peretele din dreapta, chiar cum pătrunzi în peșteră. Aceasta poartă numele celui ce a ctitorit această mănăstire în secolul al XVI-lea, voievod al Țării Românești, zis și Mihnea cel Rău. 
Până prin 1924 prin această grotă curgea Râul Peșterii, care acum intră în subteran  înainte de a ajunge la grotă și se varsă în Ialomița undeva mult mai jos. Urmează galeria numită Pasaj, Sălile Decebal (în formă de dom, din care se deschid mai multe galerii) şi Sf. Maria care sunt legate între ele. La Grota Sf. Maria se ajunge trecând peste un prag din bolovani mari şi umezi. Denumirea sălii vine de la asemănarea unei stalagmite cu statuia Fecioarei Maria. Cea mai mare cavitate din această peşteră o reprezintă Sala Urşilor. Aceasta este lipsită de apă şi are un sol bolovănos.  
Din Sala Urşilor se deschide o galerie de 2 metri  înălţime denumită Fundul Peşterii, care, mai de mult, conţinea numeroşi stâlpi ce legau bolta de sol. Urmează Galeria Apelor până la Altar în care curge pârâul Peşterii. Peştera este accesibilă până la Altar. Aici, stalactitele sunt aşezate în aşa fel încât dau impresia unui altar de biserică.
Peștera Ialomiței oferă un adevărat spectacol de lumini și de culoare, ceea ce o aduce în atenția turiștilor ce ajung în Munții Bucegi. Peste 400 de metri de subteran, cu o diferență de nivel de 60 de metri pot fi admirați în voie, în condiții de maximă siguranță, datorită pasarelelor, scărilor și balustrăzilor moderne ce au înlocuit podețele vechi, tocite și alunecoase din lemn, și a iluminării corespunzătoare a tuturor ungherelor din această cavernă. De obicei pentru vizitarea peșterilor este nevoie de încălțăminte adecvată, gen bocanci, ceva cu talpă aderentă și o haină ceva mai groasă. Aici rămâne valabilă doar ultima parte. Vorba vine. 
Să nu mai întindem vorba, bucurați- vă de imaginile din peșteră momentan, și cu prima ocazie mergeți și vedeți cu ochii voștri, fiindcă se merită.













































Chiar nici nu știu ce să pun pe primul loc, panorama de pe Platoul Podu' cu Florile sau această vizită la Peștera Ialomiței. Nu mi- am atins scopul pentru care pornisem de acasă, însă această excursie a fost un adevărat succes, mai ales că am avut ocazia să admir toate aceste minuni ale Bucegilor din unghiuri la care nici nu visam. Ba chiar mi- a deschis apetitul, cine știe poate în viitorul apropiat ajung totuși pe Caraiman, pe Omu. Pentru azi ne- a fost îndeajuns. Facem cale întoarsă spre Bușteni, unde am lăsat mașina dimineață. Nu mai trecem prin Cheile Tătarului. Ne întoarcem pe malul celălalt al Lacului Bolboci, de unde avem ocazia să admirăm pentru ultima oară Platoul Podu' cu Florile încălzit de razele tomnatice ale soarelui ce se coboară încetișor spre apus.



Lăsăm în dreapta stăvilarul ce strânge la un loc apele Ialomiței formând această adevărată Mare din inima Bucegilor, pe care- l imortalizăm și din acest unghi, fără să mai oprim.



Da, în program mai aveam și Cheile Zănoagei, însă ne- a fost îndeajuns. Eram și obosiți, era trecut de ora 4 ale amiezii și cum zilele de noiembrie sunt mai scurte, am preferat șă ajungem în Bușteni, cât de cât pe lumină, fiindcă noi trebuia să plecăm mai departe spre Predeal. Norocul nostru a fost că era senin și chiar am ajuns pe lumină.  Mă mulțumesc tot așa cu un cadru luat din fuga mașinii.
Cheile Zănoagei, în plan îndepărtat, văzute de pe DJ 714. 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu