sâmbătă, 6 august 2016

Munții Bucegi- De la Omu la Peștera


Iulie 2016 Itinerariu de vacanță: Parcul Natural Bucegi: Cabana Babele- Vf. Omu- Masivul Caraiman


<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Așa uzi cum suntem, nici vorbă să ne fi uscat vreun pic, profităm de vremea ce mai renunțase la capriciile ei, și pornim din nou la drum. Nu ne vom întoarce la  Babele, ci vom coborâ direct la hotel, la Peștera. Urmăm dunga albastră. Inițial am luat- o într- o direcție greșită, fiind dus în eroare de câțiva turiști pe care îi văzusem ceva mai devreme, din spatele cabanei, pe o potecă de pe culmea Bucurei. De aceea am interpretat și  semnul indicator greșit. chiar dacă și Babele și Peștera și Padina, trasee cu culori diferite sunt pe același indicator. Eram pe șaua ce leagă Omu de Bucura, ne- am dat seama rapid fiindcă nu mai era nici un semn albastru. Ne întoarcem la cabană, punem o întrebare, primim un răspuns care ne confirmă că o luasem în direcția greșită, și pornim pe același drum pe care venisem cu 40 de minute mai devreme de la Babele. Spre bucuria mea poteca se zvântase deja, nu alunecă, chit că pe ici pe colo încă mai sunt grămezi de grindină.
Ocolim Muntele Bucura pe poteca care îl împresoară pe partea estică. Eh, acum vedem și Vf. Găvanele. 


Era și mic de nu l- am văzut la urcare spre Omu :) De fapt, acesta alături de Bucura și Omu pot fi observate încă de pe poteca de pe brâna Obârșiei de deasupra Văii Cerbului. Noi nu ne- am putut bucura de priveliște din cauza norilor.
Ne apropiem de culmea Obârșiei. Se văd clar cele două trasee de iarnă și de vară, chiar și locul din care drumeția noastră a trecut la un alt nivel. :)


Pe stânga acum, se prefigurează Valea Cerbului, iar jos de tot, Azuga. Inițial am crezut că este Bușteni. Abia a doua zi, când am ajuns pe Caraiman, la Cruce, și am văzut de acolo hotelul Silva din Bușteni mi- am dat seama că nu are cum să se vadă din acest loc. Teoria mea!


E frumoasă într- adevăr, nu am ce zice.



Situat pe curmătura ce desparte Valea Cerbului de Valea Obârșia Ialomiței, Vârful Văii Cerbului în toată splendoarea lui. La fel ca și cu Vf. Găvanele, abia acum la întoarcere, îl observăm și noi, 


chiar dacă ne- a servit drept adăpost de ploaia care ne- a prins în Curmătura Văii când veneam dinspre Babele. Poteca trece exact pe lângă el. Iar când ne- am dezlipit de pereții lui nu prea mai aveam ochi să ne uităm în urmă. :)


Ne abatem de la poteca cu dunga galbenă, lăsând undeva în stânga Valea Cerbului și urmăm traseul cu dungă albastră, o oră și 30 de minute după semnul indicator nou sau două ore după cel vechi, căzut de pe stâlp. Atât se spune că este până la Hotel Peștera. Urmează să ne lămurim și noi în privința asta.


Și de- aici tot o să coborâm pe Valea Obârșiei încadrată între Muntele Doamnelor și Muntele Obârșia.


Vremea parcă vrea să ne recompenseze și ne lasă să admirăm pe îndelete peisajul, mai coborâm un pic, mai aruncăm o privire în spate. Lăsăm în stânga Curmătura Văii Cerbului și Creasta Obârșiei.


Ca o adevărată vedetă, situat în mijlocul văii, un bloc de calcar cu 3 pereți verticali șlefuiți, botezat Mecetul Turcesc (în traducere: casă de cult pentru religia musulmană) seamănă din acest unghi cu Vf. Văii Cerbului.


Mereu m- am întrebat: ”Ce- o fi mai ușor, urcatul sau coborâtul?” :) Am mers ceva, nu? De- abia se mai vede Vf. Găvanele, și foarte puțin Vf. Văii Cerbului ... Și am început și să ne uscăm un pic.


Soarele reușește în cele din urmă să alunge norii de pe Valea Obârșiei.


Mecetul Turcesc ni se dezvăluie puțin câte puțin, pe măsură ce înaintăm. De aici din lateral, întruchipează chipul încruntat al unei santinele ce veghează asupra întregii văi.


Dar din față? Și mai impresionant! Chiar nu înțeleg de ce Mecetul Turcesc? Ce drăguț, cineva a avut răbdarea să scrie pe covorul verde al ierbii, cu ajutorul unor pietre, ”PE POTECI”. Asta îmi doresc și eu, să plec în drumeție și să nu fiu pe fugă mereu.


Se pare că vara nu s- a instalat cu drepturi depline nici pe partea vestică a muntelui Obârșiei, încă mai este zăpadă prin locurile mai ferite de soare.



Poteca se menține pe Valea Obârșiei îndreptându- se oarecum spre vest, urmând niște văioage, iar mai târziu continuă pe un mal abrupt deasupra văii.



Încă o dată Valea Obârșiei în amonte, încă o față a Mecetului. Destul de lejer, nu?


Și l- am văzut și pe ”Pupăciosul” ăsta, undeva pe Creasta Obârșiei:)


Aici parcă te afli într- o expoziție de artă. Când atingi o culme este ca și cum ai ridica o draperie de pe câte un tablou. Ooo, încep să se lege. În noiembrie 2014, când am fost în offroad- ul din Bucegi, am ajuns pe Platoul Padina și mai târziu la Mănăstirea de la Peștera Ialomiței. De aici, am putut admira Sfinxul și Babele din cu totul altă perspectivă. Atunci am remarcat o stâncă ce iese în evidență din versantul Muntelui Doamnelor, ce seamănă cu un vârf de suliță. Parcă ar fi un turn de control,


iar ceva mai la dreapta, pe mijlocul văii un șuvoi de apă ce se prăvălește de pe o stâncă. Aceste două repere mi- au stârnit atunci dorința de a reveni pe aceste meleaguri cât de curând și chiar să fiu mai aproape de ele. Și uite- mă!   Chiar dacă vin din partea opusă, nu puteam să nu o recunosc. Este la fel de impozantă, un adevărat avanpost căruia nimic nu îi poate scapă. 


După fiecare culme ne așteptăm să vedem valea cu hotelul Peștera. Aici suntem în Valea Bisericii, de vreme ce încă nu am ajuns, încă, la Cascada Obârșia Ialomiței. Așa am înțeles că se numește zona de mai sus de cascadă.


Dacă până aici coborârea a fost cum a fost, de aici începe o ruptură de pantă ceva mai abruptă. Aaa și de ceva vreme,  în plan îndepărtat, se zărește și destinația noastră. Deci suntem pe drumul cel bun. :)




Cu cât coborâm mai mult, se modifică și  fundalul sonor. Am ajuns la cascadă! Pardon, m- am înșelat. Cascada ar trebui să fie în dreapta.  Zgomotul, din ce în ce mai proeminent, vine din stânga. Într- adevăr acum îl și vedem. Un șuvoi de apă care se prăvălește de pe versantul Obârșiei. 


Și nu e singurul,


Mai multe firișoare de apă ce se preling de pe Muntele Obârșiei, se adună într- o singură albie, nu prea mare, pe care după cum bag de seamă, trebuie s- o trecem cu piciorul, ceva mai jos.


În cele din urmă, când ne aflăm undeva pe la jumătatea acestui prag abrupt ce împarte valea în două mari terasese, se arată și cascada, Cascada Obârșia Ialomiței. Ialomița își are izvoarele undeva de sub Vf. Găvanele. Acum, când aștern aceste rânduri, îmi dau seama că în afară de firicelele de apă, ce se prelingeau prin câteva văioage, și care am crezut că sunt de pe urma ploii ce ne- a făcut viața puțin mai colorată ceva mai devreme, eu nu am văzut vreun izvor care să urmeze o albie cât de mică, care să corespundă direcției pe care se formează cascada. Aici se aplică zicala aceea: ”Crede și nu cerceta!”


Nerăbdător să văd și din față cascada, traversez repede albia ce adună izvoarele ce spală versantul Obârșiei, după care trebuie să aștept să ne regrupăm,


 ce atâta grabă?











Și vine și rândul ei,


și iar, puțin mai la dreapta, spre Crestele Obârșiei. 



De peste tot din acest munte ies izvoare, izvorașe, toate urmând a se contopi cu apele cascadei și a deveni Ialomița. Poteca devine ceva mai năzuroasă, ne urcă pe un prag, ca mai apoi să coboare făcând slalom printre bolovănișuri și pietroaie.


Poteca care, pentru noi, coboară, pentru alții urcă :), și este destul de istovitoare pentru câțiva turiști ce se îndreaptă spre Omu. Aproape că merg în patru labe. Trebuie să se ajute și de mâini ca să poată urca. Preț de câteva clipe, cât le fac loc pe poteca ce devenise brusc neîncăpătoare, profit să mai arunc o privire în urmă. Că doar n- oi împietri, nu?


Înaintăm noi, avem spor, dar și norii au început să își facă din nou de cap. Facem haz de necaz, că doar ce ne uscasem și noi: ”Ultima oră trebuie s- o mergem prin ploaie, ca la Omu, nu?”
La un moment dat valea se lărgește din nou schimbându- și în același timp și regiștrii. Pajiștea este plină de colțuri de stânci, pietre, bolovani transportate de- a lungul vremii de ghețari și de zăpezi.   Zici că ar fi niște piese imense de lego împrăștiate prin curtea unei cetăți cu niște ziduri imense, de o parte pereții abrupți și stâncoși ai Muntelui Doamnelor, iar de cealaltă, versantul Obârșiei, lin și ierbos și brăzdat de numeroase izvoare. 



Te simți ca Gulliver în Țara Uriașilor, atunci când intri în această imensă curte. Și treptele astea mari?:)





De dincolo de peretele stâncos și abrupt al Doamnelor, asupra căruia se adunaseră câțiva nori negri, câteva tunete


poartă un dialog monoton cu cele din Valea Șugărilor, de care ne desparte versantul Obârșiei. Sau încearcă să ne transmită că ar fi cazul să grăbim pasul? 




Acum înțeleg de ce Colții Obârșiei, fiindcă peisajul devine din ce în ce mai sălbatic, iar versantul nu mai este atât de lin, căutând să se asorteze cu aspectul văii pe care o mărginește la est.


Poteca ce pătrunde în cele din urmă în ”parcul cu piesele de lego”, cotește puțin la stânga, după cum dispare cascada în spatele reliefului stâncos al Obârșiei.



”Un cățeluș” ?,


 și o altă perspectivă a cascadei.


Valea noastră cu hotelul dispare din nou de la orizont, semn că urmează un alt prag. Acesta marchează sfârșitul poienii cu pietroaie. Suntem uscați, iar după ceas suntem în grafic. Soarele care luptă din răsputeri inundă din nou valea, trimițându- și câteva raze să mângăie, pentru ultima dată în această zi, o parte din crestele sălbatice ale Obârșiei.



Spre nord, peste peretele Cascadei Obârșiei se așterne umbra norilor ce par că s- au reorganizat, și iau cu asalt și ultimele petece de cer senin.


La fel și spre est și la sud. Și se pare că nici după acest prag nu se vede Poiana Cocorei.


Soarele mai zăbovește doar cât să ne atragă atenția asupra unei alte inscripții din pietre pe pășunea ce îmbracă valea, ce pare că vrea să semnifice dragostea pentru natură ce- o poartă în suflete cei ce străbat aceste cărări de munte.


Cu toate amenințările proferate de turmele de nori ce se îmbulzesc deasupra văii, nu văd pe nimeni intimidat dintre cei ce urcă spre Omu. Și sunt câțiva. Și ceasul este trecut de orele 14. Și mai sunt cel puțin două ore de mers până în vârf. Traversăm încă un șuvoi de apă ce se grăbește să ajungă de pe versantul Obârșiei în albia Ialomiței Aici ne intersectăm cu o familie cu doi copilași de cel mult 5 anișori, însoțiți de părinți. Nu știu cum s- o numesc. Inconștiență? Curaj?




Aici este și momentul când îmi pun din nou la adăpost Nikon- ul, fiindcă deja nu puteai să mai faci poze. Pentru început un aperitiv cu apă de ploaie, și nu trece mult până servim și un coktail cu gheață. Unde să te adăpostești sub jnepeniș? Copaci nici vorbă, nu am mai văzut un copac de dimineață de când am plecat din Valea Cocorei. Găsim un colț de stâncă în cele din urmă unde, de data asta, suntem primii. Imediat după noi se mai lipesc de ea încă doi turiști. Parcă a fost ceva mai dulce grindina asta, decât cea de pe Curmătura Văii Cerbului. În zare nici urmă de hotel. Se vede treaba că am coborât ceva. Logic, urmează de urcat, nu? Nu zăbovim prea mult timp și ne luăm tălpășița de aici. O oră, da o oră de mers prin ploaie. De aici nu am mai întâlnit oameni care să meargă spre Omu, doar o cireadă de vaci. ”Ce te uiți ca vaca- n ploaie?” îmi zâmbește mintea în cap. Sărăcuțele, stau nemișcate în ploaie, urmărindu- ne cu privirea până trecem de ele. Ba chiar trebuie să te abați de la potecă, să le ocolești fiindcă te privesc prea insistente. Acum nu e bai că trebuie să calci pe pășunea ce mustește de apă, căci și poteca e toată plină de bălți. Iar despre bocanci, aveam demult apă în ei.
Și uite- așa, din nou, fleoșc, fleoșc depășim versantul Obârșiei. În fața noastră pășunea decorată cu jnepeniș îmbracă o culme ce se ridică lin. După ce o urcăm și pe asta sigur o să vedem destinația noastră, îmi zic. Dar ca să ajungem acolo, surpriză, trebuie să traversăm Valea Șugărilor pe care în sfârșit o cunoaștem și noi. Vă amintiți, că am pomenit de ea pe drumul de la Babele la Omu, numai că atunci eram ceva mai sus. Acum, nu prea suntem încântați de cunoștință, fiindcă de la atâta ploaie a devenit neîncăpătoare. Ghinion! Nu văd vreun podeț ceva, se pare că singura modalitate este să o facem pe caprele și să trecem de pe o piatră pe alta până pe malul celălalt. În sfârșit folosesc și eu bețele de trecking. După ce măsor apa ce trece vijelios peste pietrele de pe fundul albiei și îmi stabilesc traseul, îmi ajut partenerii de suferință recuperându- i unul câte unul. De aici urcăm încetișor, nici nu ne mai pasă de ploaia ce nici nu are de gând să se oprească. Ajungem pe culme, nici vorbă să se vadă hotelul nostru. Însă peisajul ni se pare familiar. Curci plouate, vă spune ceva vorba asta? Noi suntem alea. Se vede și pe filmul nostru,  căci în cele din urmă am reușit să scot camera din rucsac. De foto, ceva mai târziu, încă mai curge din cer. Trecem de intersecția traseului nostru cu cel ce duce spre Moeciu de Sus care urcă pe un mal, dincolo de care, sigur, trebuie să fie Ialomița. Nu am urcat să mă lămuresc. Este lesne de înțeles, nu? 
Traversăm Vâlcelul Piciorul Babelor,


după care apare în prim plan și destinația noastră, Hotel Peștera & Co.


Se pare că și aici a plouat :)


întâlnim marcajul ce urcă la Babele, traversăm Valea Cocorei și facem o pauză chiar sub cablurile telecabinei, în apropierea stației, să admirăm o dovadă de curaj nebun.



Sau poate că nu!


Îi urmăm și noi exemplul și grăbim pasul către un duș cald și un prânz binemeritat pe Terasa cu Soare, fără soare de data aceasta. 
Încă o zi reușită, și nenumărate clipe petrecute în această drumeție retrăite intens acum când le aștern pe această pagină. Răsplata mea personală pentru timpul petrecut pe acest blog, și totodată pentru cei ce au răbdarea să îl urmărească.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu