vineri, 26 august 2016

Parcul Național Munții Măcinului: Vf. Țuțuiatu

Iulie 2016 Itinerariu de vacanță: Parcul Național Munții Măcinului: Vf. Țuțuiatu- Lacul Iacobdeal- Cetatea Troesmis


Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Parcă mai ieri cutreieram potecile Bucegilor. Au trecut mai bine de două săptămâni de atunci. Și a fost și scurt ...:(  Așa că nu m- am putut abține să nu caut o continuare la acest frumos episod. Zis și făcut rezervare pentru 22- 24 august undeva prin Moeciu, în satul Peștera. Dar până atunci mai este exact o lună de zile. Cam asta a fost conjunctura când, la o plimbare pe Faleza Dunării din Galați,


arunc la mișto, așa, ”Ce spui Mat, facem o drumeție în Măcin?” Răspunsul a fost unul pe măsură: ”Mmm!” Cam asta a fost totul. A II- a zi, surprizăăă, aflu că de fapt chiar se dorea :) Eram în liberul lung, și chiar nici nu mă trăgea ața pe munte pe căldurile astea toride de iulie. Mai ales în Măcin, care de altfel sunt cam golași. Dar când mă mai pot întâlni cu o asemenea ofertă? Eu împreună cu fiul meu în drumeție! Chami este la serviciu, ce să- i faci, cineva mai trebuie să și muncească, nu?:)
Repede pe Google și încropesc un traseu:



Câte ceva de- ale gurii, apă, bocancii, bețele de trecking, pălăriile și bineînțeles tehnica :) și la ora opt suntem deja pe bac- ul mic, cu care traversăm pe malul celălalt al Dunării în Tulcea.


De aici până la intersecția cu șoseaua ce vine de la Măcin, jale. Cu ”j” mic ce- i drept, fiindcă au mai acoperit câteva gropi. Pe E87 super! Dee, este drumul către mare. După Luncavița facem la dreapta pe DJ222A preț de 10- 15 minute. Surprinzător, drumul arată super. Se vede că este proaspăt reabilitat. Inițial stabilisem să facem acest circuit în sens invers. Ideea era ca atunci când soarele va fi șeful, în miezul zilei, noi să fim la adăpost, în pădure. Aaa, căci nu v- am spus! Am ales să urcăm pe Țuțuiatu pe un traseu de vară :), și nu dinspre Greci cum am mai făcut- o cu ceva timp în urmă. Căutând pe net am dat de o mai veche ”cunoștință” în al cărei blog am mai căutat informații despre destinații de vacanță, acum văd că se numește ”Blogul de călătorii al Alexandrei”.  Aici am aflat despre acest traseu.
Zis și făcut, fix la ora nouă tragem mașina la locul indicat de Alexandra, primul punct de pe harta de mai sus. Exact cum mă așteptam, bariera nu se deschide. Bineînțeles nu că ar fi fost o mare filozofie de deschis acea încuietoare, însă unde- i lege nu- i tocmeală.


Nici gând să poți descifra ceva din rugina de pe indicator. Mergem pe încredere, cică ar fi scris ceva de 3 ore, zice Alexandra. Însă tot ea spune că i s- a părut că ar fi mult mai puțin. Sper să nu se fi înșelat, fiindcă ea a intrat cu mașina :)


O mențiune doar, fotografiile sunt făcute la întoarcere (la dus am filmat), când tot speram că aceasta este ultima cotitură. Așa se explică și lumina soarelui care luminează drumul. Dimineața este mult mai întunecat.



Nici nu apucăm bine să ne dăm la drum, doar ce închid camera după primele cadre trase, zdup din stânga traversează în fugă drumul, sărind peste un cap de pod ce mărginește șanțul după care se pierde în desișul pădurii. După mărime și culoare și bineînțeles după cât de rapid a trecut, eu zic că a fost o căprioară. Dezamăgirea că nu am apucat să o filmez, a trecut repede. Pe asta chiar nu aveam cum să o ratez.


După ce am filmat- o, normal că a trebuit s- o mai rețin din drum, oarecum, pentru o scurtă ședință foto. La început un pic mai sfioasă,


iar după câteva sâsâieli și- a dat seama că nu- i face nimeni vreun rău,


și chiar a început să- i placă.



Mulțumit de captură ne continuăm drumul. Nu este el perfect, dar merită să mă mă întind pe jos pentru el.


Pe stânga, câteva băncuțe și mese ne îmbie la un mic popas. Se pare că aici este și loc de campare.


Și nu este singurul, ceva mai târziu mai găsim un spațiu generos, i- aș fi spus luminiș, însă razele soarelui abia de reușeau să străpungă bolta verde a pădurii, chiar în apropierea  firicelului de apă ce se strecoară silențios la vale. Atenția ne este atrasă de o băncuță improvizată aflată în raza unui fascicul de lumina ce a izbutit să se strecoare prin frunzișul coroanelor copacilor, asemenea unui reflector.


Ajungem la intersecția până la care a ajuns Alexandra cu mașina. Nu s- a înșelat în privința lungimii drumului. Doar treizeci de minute ne- a luat să ajungem până aici, exact așa scrie și pe indicatorul care marchează și traseul de biciclete.


Cât despre drumul nostru, mai avem 1 oră până pe Vf. Țuțuiatu.


Super, îmi zic. Avem timp berechet să ne ducem la bun sfârșit întregul nostru itinerariu. Din păcate nu avea să fie atât de simplu. Unu din cauza lipsei de indicatoare, insuficiente, mai ales la intersecții de drumuri, doi datorită indolenței cu care am tratat această ieșire și trei datorită lipsei cu desăvârșire a semnalului GSM. Aș putea pune la socoteală și microbul ăsta al meu cu filmatul și fotografiatul, care îți distrage atenția. Să mai dăm vina pe cineva? Da bineînțeles, pe toată țânțărimea și muscărimea care ne- a bâzâit tot drumul. A, și un sfat, înainte de a te bucura de o drumeție prin pădure, gândește- te și la gângânii, căci și ele caută același lucru, umbra. Așa că nu ar strica pantaloni lungi și tricouri cu mâneci lungi. Cât mai puțină piele expusă. Nouă nici prin minte nu ne- a trecut, în schimb ne- am luat cremă de protecție solară:)
Da, și cum vă spuneam, până la acest semn drumul este OK, o plimbare lejeră pe care o poți face și fără bocanci. La fel și după bariera care urmează imediat după acesta.


Se lucrează pentru pregătirile de iarnă :)


Doar să nu picați în capcana în care am picat noi! La un moment dat din acest drum se formează un altul în dreapta.


Și cum acesta urcă ușor, îmi zic: ”Ar putea fi și ăsta, nu? Că doar trebuie să ajungem pe un vârf!” Așa că eu o iau în dreapta, iar Mat continuă înainte, până unul dintre noi găsește un semn, ceva. După 5 minute ne întoarcem în același punct, fără să găsim vreun semn. Aplicăm o teorie de- a noastră, dacă drumul ar fi deviat la dreapta, atunci ar fi fost un semn în intersecție, logic, nu? Drumul se afundă și mai mult în pădurea deasă.



Într- un târziu, tot înaintând cu Valea Seacă rămasă undeva jos, în stânga, se schimbă registrul. Acum mai seamănă a munte. Relieful capătă contur în dreapta noastră, devenind mai abrupt apărând în cele din urmă și câteva blocuri de piatră ce mărginesc drumul.





În continuare urcușul nostru este ușor, iar în cele din urmă avem ocazia de a ne confirma încă o dată teoria noastră, aceea cu intersecția :).



Drumul spre Greci prin Valea Morsu.


A, nu, drumul nostru nu este așa! Se menține la fel de plat, fără bolovănișuri, fără rupturi, foarte accesibil, Doar că urcă ușor.



Până când devine doar o potecă ce se strecoară prin desișul pădurii care îmbracă malul drept al văii ce devine din ce în ce mai largă. Razele soarelui luminează covorul de frunze așternut pe pământ asemenea unui stroboscop dintr- o discotecă.


Traseul este din ce în ce mai solicitant deoarece terenul este în pantă, și plus de asta cu greu ai putea să urmezi poteca dacă nu ar fi semnele marcate pe copaci. Noroc cu Valea Seacă, pe care trebuie s- o ții în stânga, și în care oricând ai putea aluneca dacă nu ar fi vegetația densă de care te mai poți agăța. După o ploaie, nu cred că s- ar putea merge pe aici fără bocanci și bețe.



În cele din urmă traversăm firicelul de apă ce se strecoară alene printre pietroaiele ce servesc drept punte.


De aici mergem o bucată de vreme cu Valea Seacă în dreapta. Poteca continuă la fel și pe malul stâng al albiei. Cu greu reușești să nu aluneci la vale. Dacă ai face abstracție de coroanele verzi ale copacilor, după covorul de frunze așternut pe jos ce acoperă complet poteca, ai spune că ești în plină toamnă. Vegetația s- a mai rărit. Gâzele ce ne însoțesc în continuare sunt la fel de sâcâietoare.




Da, suntem pe triunghi albastru, și nu care cumva să mergeți pe roșu cu gândul că poate s- o albăstri el mai târziu!




Ajunși la un moment dat într- o altă intersecție de drumuri, și neexistând nici un indicator care să ne îndrume am aplicat din nou teoria noastră. De această dată nu a mai ținut.
Am ignorat drumul ce venea din dreapta noastră și am ales să o ținem înainte. Ca o paranteză, dacă aveam la noi o hartă cu acest traseu, am fi putut să ne dăm seama care ar fi drumul bun. Asta concluzie am tras- o când am ajuns acasă. Sau dacă aveam semnal la telefon, dar asta- i altă paranteză.
Și ce bine mersesem până aici, aveam o oră de când pornisem la drum.


Numai că nu aveam ce căuta la această băncuță :) Dacă era un semn indicator la locul potrivit nu am fi ajuns aici. Ghinion. Și dacă am ajuns aici, degeaba. Căci nu am luat în seamă săgeata de pe trunchiul copacului. Este pentru întoarcere, îmi zic. Așa că pornim, conform teoriei noastre, înainte. După jumătate de oră de mers, un urcuș destul de lin, observăm că drumul începe să coboare. Plus că semnul albastru nu mai era, rămăsese roșu :). Eram de fapt pe traseul ce cobora undeva spre Nifon. Ne cam întorceam la mașină :)
Așa că facem stânga împrejur, ajungem din nou la băncuță și urmăm săgeata albastră.
Acum observ că stăm la umbra unui stejar.


Ne mai întoarcem o bună bucată de drum până la drumul pe care îl ignorasem cu ceva timp în urmă. Trecem printr- un luminiș, în care zeci de fluturi, asemenea unor staruri în lumina reflectoarelor, se scaldă în căldura razelor de soare ce au găsit o căscătură în cupola verde a pădurii.





Aceeași poveste, pe traseul pe care îl urmăm, vreme de vreo 10 minute nici urmă de triunghi albastru, doar roșu. Ne- a spulberat toate teoriile de până acum.


Ba unde mai pui că ne mai ies în cale vreo două bifurcații, dar le dăm ignore.



 Așa îi dăm ignore pentru moment și acesteia. Este nesemnificativă.


Noroc cu Mat, care a observat la timp acest copac pe care, în sfârșit apare și albastru.


Și de aici în sfârșit triunghi albastru.


Altminteri am fi mers din nou jumătate de oră de- aiurea. Îl vedeam noi la întoarcere :) Și de aici simți că urci, 15 minute de urcuș. Semne peste semne, nici nu ai cum să te rătăcești, chit că sunt o mulțime de pietroaie, pe care trebuie să le ocolești.


O adevărată expoziție de pietroaie, care mai de care mai expresive.


O lume împietrită. Acesta este sentimentul care te pătrunde. Ai impresia că ești un intrus într- o lume metamorfozată, ce nu se vrea dezvăluită. Până și razele soarelui, abia de străpung frunzișul des al copacilor ce cu greu și- au găsit loc unde să- și înfingă rădăcinile.


Aș putea spune că le- ar putea face concurență Trovanților de la Costești.










Acest segment de pădure ce îmbracă versantul, este o adevărată galerie de artă a naturii. Fiecare exemplar în parte pare că ascunde o poveste. De fapt te simți ca într- o poveste. La capătul unei adevărate probe de slalom printre acestea, se distinge la orizont, în cele din urmă, și capătul pădurii.


O ultimă perdea de copaci, se ridică precum o cortină pentru epilogul drumeției noastre din Munții Măcinului. A treia, și nu cred că va fi ultima.




După câteva clipe de adorație acordate grupului statuar al rocilor stivuite de mama natură cu un scop precis, acela de a marca măreția acestui vârf, ne luăm premiul binemeritat. Ce poate fi mai revigorant decât panorama pe care ți- o oferă orice înălțime, chiar și aceasta de doar 467 metri?


Poate semnalul la telefon?


Tablou: O bucățică din Greci văzută de pe culmile arse de soarele dogoritor de iulie ale munților Măcin. Fiecare anotimp îți oferă satisfacție. Mantia verde ce le îmbracă în lunile de primăvară pe care am văzut- o în luna mai se limitează acum doar la pădurile ce acoperă munții și culturile de pe câmpurile de la baza lor. Căldurile lui Cuptor își fac simțită prezența.





O adevărată lecție de supraviețuire în aceste condiții vitrege.








Și nu suntem singurii temerari prin aceste locuri. Câteva capre, nu negre :), se adăpostesc de arșița soarelui de prânz sub coroanele unui pâlc de copaci izolat.


În stânga noastră, cum stăm cu fața spre Greci, se întinde o culme la fel de golașă pe care încă se mai văd cicatrici lăsate de carierele de piatră ce au fost închise după anii 90, cu Vf. Ghiunaltu, 442 metri. Accesul pe această culme este destul de facil, însă ne limităm doar la vârful nostru. Căldură mare! Cu trei ani în urmă, când am fost în Șaua Țuțuiatu am crezut că am fost și pe vârf. De fapt am fost pe Ghiunaltu. Acum văd în această poză exact pe unde am mers. Normal, după ce m- a mai destupat puțin Google Earth- ul.


În dreapta, cred că este Vf. Călcata, 430 metri, iar în plan îndepărtat Culmea Pricopanului


Normal că zăbovim o țâră pe acest ”Everest” al munților Măcin. Căldura m- a făcut să- mi pierd pofta de mâncare, și atât ...








După ce ne și lăudăm cu izbânda noastră de astăzi pe Whatsapp, că doar aici avem și semnal GSM, ne luăm rucsacul de la umbra copacului unde îl lăsasem cu speranța că nu o să se încălzească prea tare apa, iar mâncarea nu o să se strice și facem stânga împrejur. Acum este mai simplu, nu ne mai rătăcim. Fiindcă asta ne- a făcut probleme, orientarea pe teren, iar despre traseu, pot spune că este foarte lejer. Urcușul foarte lin, abia sesizabil, cu excepția ultimei porțiuni de vreo 100 de metri. Chiar și- așa, atenție când reintrați în pădure! Fiindcă tot ocolind pietroaiele și copacii riscați să pierdeți poteca, care nici nu prea pare a potecă în acel peisaj, iar semnele cu triungi albastru sunt vizibile mai mult la urcare.
Și cum rămăsesem dator cu pozatul, am pus camera video la geantă și am rămas doar cu Nikon- ul. Așa mai merge, e mai lejer:) Normal că nu am reușit să scoatem un timp mai bun nici la coborâre. Și nu din cauza căldurii care de- acum devenise sufocantă chiar și la adăpostul pădurii, ci fiindcă ispite sunt la tot pasul, mai ales în acest luminiș.










Ajungem în cele din urmă la mașină lihniți. După ce ne potolim foamea cu ce aveam noi de- ale gurii prin rucsac, pornim la drum spre următoarea noastră destinație, Lacul Iacobdeal, o mai veche cunoștință de- a noastră.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu