joi, 15 septembrie 2016

La poalele munților Piatra Craiului: Poiana Curmăturii- Prăpăstiile Zărneștilor

August 2016 Itinerariu de vacanță: Parcul Național Piatra Craiului- Făgăraș- Râșnov- Zărnești

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Am rămas mult timp cu gândul la acest cioban. Tot respectul, așa surdo- mut cum este, își câștigă existența,de apreciat și faptul că știe să citească. Și tot respectul pentru toți cei din această breaslă. Pentru ei fericirea are cu totul și cu totul alt sens. Nu știu, câți dintre noi ...?  Înainte de a ne afunda din nou în pădure, ne oprim în fața unui panou informativ. La fel, o mulțime de informații și...


Uau, dar avem și semnal la telefon! 


Și uite cum ne scoate netul din încurcătură, traseul cu dunga albastră coboară în Prăpăstiile Zărneștilor. Deci suntem în oarecare întârziere, așa că mărim pasul făcând slalom printre brazii înalți ale căror vârfuri parcă încearcă să străpungă cerul. Parcă am fi niște pitici într- o lume a giganților. O lume parcă desprinsă dintr- o carte cu povești pentru copii.



Din clipă în clipă mă aștept să apară și Scufița Roșie, sau Alba ca Zăpada.






Am spus că parcă am fi într- o poveste? Nu m- ați crezut, nu? Ați văzut The Lord of the Rings? Erau acolo niște personaje, enții, copacii vorbitori. Te cutremuri să afli că există această specie?


Dacă la început drumul coboară ușor, de mai putem și filma câte ceva, nu peste mult timp, acest lucru devine imposibil. Așa că mă mulțumesc cu câte o fotografie din când în când. Chiar nu poți trece așa ...



Da, și la vale e la fel de greu.



Ce vorbeam, există sau nu  enții?



Poteca este de fapt o scară lungă ale cărei trepte nu sunt altceva decât rădăcinile brazilor ce au ieșit cu timpul la suprafață, datorită apelor ce se scurg de pe versant. De unii, chiar te miri cum de mai stau în picioare.



După 20 de minute de coborâre extremă, atenția ne este atrasă de un scrâșnet de roți ce rulează pe un drum de piatră, ce vine de undeva de jos. În total, din Poiana Curmăturii ne ia 50 de minute până când, de undeva de sus, avem parte de primul cadru al Prăpăstiilor Zărneștilor. Cel puțin sperăm să fie ele.


Și acum, când sunt pe deplin lămurit pe unde am hălăduit noi, mă gândesc, cât de băftoși am putut să fim. Parcă nu am încredere în semnele ce indică traseul prin Cheile Zărneștiului și merg până la prima cotitură a drumului în sens invers, de unde coborâse mașina pe care o auzisem câteva minute mai devreme.


Aceasta este fastuoasa noastră intrare în Prăpăstiile Zărneștilor.


Desfac pentru ultima oară harta buclucașă. Da, acum totul este clar. Pentru siguranță o iau înainte. Ar trebui să urmeze o curbă la dreapta.


Și este, așa că ne regrupăm.


Și cât de aproape am fost de acest punct, la două cotituri de drum, cred că în zece minute nu aveam ce face. (Vezi traseul albastru)



În toată această poveste există și o parte frumoasă. Din acest loc și până în locul unde am fi ieșit din Cheile Pisicii avem parte de un episod pilot din seria ”Atât de mic într- o lume atât de mare”.


Drumul șerpuiește printre blocuri mari de stâncă, înalte și abrupte, din care, din loc în loc se cască câte o gură de peșteră, la fel ca cea care apare după prima cotitură.


De aici drumul cotește brusc la dreapta urmând albia unui pârâu destul de perseverent dacă ne uităm de unde răzbate.


Se prăvălește timid prin albia lui de pe marginea drumului însoțindu- ne asemenea unui ghid prin acest relief carstic, ca printr- o adevărată galerie de artă.


De multe ori ai impresia că drumul este înghițit de coloșii de piatră, însă după fiecare cotitură apar alte și alte stânci pe care cu greu le poți cuprinde dintr- o privire.


Și surpriză, nu suntem singuri. Ne întâlnim cu un domn, în sfârșit un român, chiar dacă de etnie maghiară. Își lăsase grupul în urmă, ca să admire cheile în totalitate. A mers până în locul pe unde am coborât noi în chei, după care, ceva mai târziu ne- a ajuns din urmă.


După fiecare cotitură a drumului ai impresia că ți se deschide una după alta câte o poartă sculptată în piatră. Despre aceste chei, ca să zic că sunt sălbatice, nu aș putea spune, poate din cauza drumului lejer ce le străbate, dar pot spune că sunt spectaculoase.


Umblând cu privirea sau cu obiectivul pe crestele stâncilor ai impresia că dacă te- ai urca pe un astfel de vârf, ai să atingi bolta cerului cu mâna.


Pe vreme ce avansăm, în urma noastră drumul parcă e devorat de fălcile acestor coloși de piatră.


Pe nasul acestuia, un brăduț se încăpățânează să creadă că el este cel mai înalt. De admirat.



Dacă s- ar fi aflat lângă el, pe ea cine ar mai fi admirat- o?



Gata, până aici!, vor să- mi spună.


 Într- adevăr pereții par că se unesc.


Eh, nu- i chiar așa! 



Un  test de imaginație, este că cele două stânci care se află la o distanță de maxim 6 metri întruchipează două chipuri ce parcă stau la sfadă? Clar este că cel din dreapta are niște sprâncene stufoase :)


Ah nu, albia tot pe partea stângă este. Și un sfat, prin aceste chei e bine să mergi și cu spatele. Ai o altă perspectivă.


Într- un final drumul scapă, pentru puțin timp, din strânsoarea pereților abrupți de stâncă și își trage sufletul într- o poiană. Aici avea să se dezlege în întregime și misterul nostru mulțumită semnelor indicatoare. În sfârșit am reîntâlnit crucea roșie.


Acasă urma să- mi confirm întru totul și faptul că pe aici trebuia să ieșim din Cheile Pisicii, dacă nu am fi ratat intrarea.


Datorită pereților înalți ce împresoară această poiană, și a celor două intrări ce par a fi două porți imense, îți crează impresia că ai ajuns pe tărâmul unor creaturi mitologice, în curtea unor uriași. Sper să nu se întoarcă și să ne găsească aici :)



O, și o cruce aici, nu mai stăm ...


Nu luăm în seamă cărarea ce urcă prin spatele acestei căsuțe, și nici nu știu încotro se duce, se vede că este umblată.



Consultăm și panoul informativ situat la ieșirea din poiană. Multe informații și de fapt nimic.


Încântat de gândul că suntem pe drumul cel bun, ba chiar avem un plus câștigat într- adevăr cu ceva sudoare, urmăm drumul ce începe din nou a șerpui printre pereții înalți ai cheilor, însoțit de cel ce se face vinovat de crearea acestora. Nu ne rămâne decât să savurăm din plin frumusețea acestui defileu fiecare creastă, fiecare cavernă săpată în stâncă, fiecare brad ce vrea să ajungă cu orice preț să străpungă cu vârful lui cerul înfingându- și adânc rădăcinile în orice fisură, fie ea cât de mică, din zidurile de piatră.


Dă zoom pe poza următoare și vezi ce este scris cu vopsea roșie! Nu- i așa că aduce?





Nu ne mai crează nici o emoție nici un bloc de piatră ce pare că stă în calea drumului,


urmează altul,


și altul ...



Mă uit la ceas avem jumătate de oră de când am coborât în Prăpăstiile Zărneștilor. După cunoștințele mele au o lungime de 5 kilometri, deci am străbătut mai mult de jumătate din ele.


Și încă ne mai uimesc, chiar și prin puterea exemplului, iar în plan, ceva ma îndepărtat se distinge silueta unei santinele ce veghează asupra văii.


Și cu zoom.


Pentru o perioadă de timp, mai slăbește puțin strânsoarea uriașilor din piatră, marginea drumului căpătând o textură ceva mai soft.



Ceva mai târziu, pe marginea drumului,la baza unui bloc imens de piatră găsim cabana salvamontului.


Cu toate prestanța lui, se găsesc temerari ce își testează aptitudinile pe pereții abrupți ai acestuia.


Acești clopoței par să anunțe sfârșitul spectacolului.


4 și 15 minute, se vede că ne apropiem de sfârșitul cheilor, fiindcă începem să întâlnim pe drum din ce în ce mai mulți turiști, chiar și cu copii.


Peisajul însă nu se dezminte. Drumul este din nou încleștat între pereții ce- l mărginesc de-o parte și de alta. Ba chiar trece printr- un tunel format de coroanele copacilor ce sălășluiesc pe crestele lor.


Și iar cu ochii pe pereți, înaintăm când cu fața, când cu spatele.



Așa descoperim în pereții ce, parcă se vor a fi chiar mai înfiorători decât pe segmentele anterioare, fel de fel de grote, scobituri, chiar și o gură de intrare într- o peșteră aflată în conservare.




Cât am mers, cinci kilometri se spune, prin aceste chei, o singură mașină am auzit- o, nu am văzut- o. În cele din urmă am dezlegat și acest mister. Nu, nu că ar fi oamenii mai responsabili, mai grijulii cu natura. Nu acesta este motivul. Ci doar simplul fapt că la intrarea în Chei întâlnesc această barieră.


Poți ajunge cu mașina până aici, sau o poți lăsa ceva mai înainte, la Fântâna lui Botorog, unde este alt loc de parcare.


Vreme de 20 de minute urmăm cursul apei ce între timp a trecut pe partea dreaptă și este mult mai consistent. Trecem pe lângă o stație de captare sau de tratare a apei, după care în zare apare cealaltă parcare pe stânga, iar în dreapta o ia drumul pe care trebuie să- l urmăm în continuare spre satul Măgura, spre civilizație.


Drumul care continuă drept înainte vine de la Zărnești.



Fântâna lui Botorog, câteva zeci de metri mai încolo, de unde ne aprovizionăm cu apă, este un alt punct de intersecție al mai multor trasee de cutreierat Parcul Natural Piatra Craiului.



Cât despre peisajele superbe oferite de satele Măgura și Peștera, am considerat că merită o postare separată.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu