Salina Unirea, Slănic Prahova

1- 3 noiembrie 2013 Itinerariu de vacanță: Siriu- Râșnov- Valea Doftanei- Slănic Prahova

<<< Urmează firul jurnalului de călătoriei  

După două zile de răsfăț în peisajul mirific din Valea Doftanei, în care doar culorile pădurii de pe culmile ce străjuiau pe malurile Lacului Paltinu te puteau convinge că totuși este toamnă și nu primăvară, ne facem bagajele și ne îndreptăm spre casă. Ultima noastră destinație, salina de la Slănic Prahova, unde am mai fost cu aproape 40 de ani în urmă. De atunci am rămas în minte cu două lucruri: primul este o sală imensă, foarte înaltă, în măruntaiele minei unde erau niște statui ale unor voievozi români, parcă, și al II- lea o supă grețoasă pe care ne- au servit- o la prânz, la un restaurant, pe care chiar nu pot să povestesc cum am mâncat- o. Acum eram nerăbdător să văd dacă voi mai recunoaște ceva. Plus că acum aveam mai multe saline vizitate, la activ: Salina de la Târgu Ocna, Salina Cacica, Salina Turda, Salina de la Praid, fiecare cu frumusețea ei. Dacă la Târgu Ocna și la Praid accesul în salină se face cu autobuzul, la Cacica cobori în adâncurile salinei pe niște scări de lemn ca și la Turda care este mult mai specială având două intrări, iar în interior mai sunt și niște lifturi ce pot fi folosite pentru accesul dintre nivele. La Salina Unirea din Slănic Moldova accesul se face de la suprafață cu un lift, de fapt sunt două, v- am spus că nu îmi mai amintesc mare lucru din excursia pe care am făcut- o în copilărie, dar mai mult ca sigur, cred că astea erau și atunci. Sărind peste acest aspect, partea mai tragică a fost că la puțin timp de la coborârea în subteran m- a lăsat acumulatorul la Nikon, noroc cu vechiul compact, care în permanență este rezervă. Cu el de fapt am făcut fotografia din parcarea de la intrarea în salină. 

De filmat nu se putea pune problema, iluminatul nefiind prielnic.

Ca și în celelalte saline, pe lângă turiștii care vin să bifeze obiectivul în sine, foarte mulți oameni coboară acolo pentru efectele benefice pe care îl are mediul salin, lipsit de factori alergeni, pentru sănătatea lor. Sărind peste faptul că intrarea se face cu acele lifturi, care multora le inspiră teamă, mai ales că după ce ai intrat în ele ești pur și simplu zăvorât în ele, când ajungi acolo jos, la peste 200 de metri adâncime, faci cunoștință cu încă o fabuloasă creație a omului. În urma exploatării acestui zăcământ, care înainte vremuri era chiar monedă de schimb, a rezultat cea mai mare salină din Europa. O senzație de o imensitate unică îți este oferită de camerele în forme trapezoidale înalte de 54 de metri, chiar dacă într- un perimetru împrejmuit cu un gărduleț din lemn zac lăsați pradă ruginii niște vagoneți alături de mai multe resturi menajere. 

Lipsa unui ghid turistic, sau a unor indicatoare îl lasă pe turist să străbată fiecare cameră la întâmplare. De fapt nici nu cred că ai putea să ratezi Sala Genezei în care este prezentată o părticică din istoria veche a românilor prin câteva basoreliefuri ce înconjoară busturile lui Decebal și Traian laolaltă cu expoziția alcătuită din câteva simboluri ale oștilor pe care le- au îndrumat în lupte. În imediata lor apropiere, în semn de prețuire a fost ridicat și un bust al Luceafărului poeziei noastre, Mihai Eminescu. Nu am reușit să- l văd și pe cel al lui Mihai Viteazu. De altfel, accesul în unele săli era restricționat, iar eu, ca un turist corect, nu m- am aventurat dincolo de aceste delimitări. 

Cetatea Râșnov

1- 3 noiembrie 2013 Itinerariu de vacanță: Siriu- Râșnov- Valea Doftanei- Slănic Prahova

<<< Urmează firul jurnalului de călătoriei >>> 

1 noiembrie 2013, două ore mai târziu, după frumoasele peisaje de la Barajul de la Siriu și după tranzitarea fără probleme a Brașovului, nici nu apucăm să intrăm în Râșnov și pe o culme împădurită la poalele căreia se întinde orașul, se distinge în toată splendoarea ei, una din emblemele Țării Bârsei, Cetatea Râșnovului.

Urmăm GPS- ul pe străzile orașului și ajungem în parcarea de la baza dealului. De aici poți urca până la cetate cu un trenuleț simpatic ce face curse regulate dus- întors. Noi am ales să ne mai dezmorțim puțin oasele și am urmat drumul negru pavat cu piatră cubică, scăldat pe alocuri în razele calde ale soarelui ce se zbenguiau printre copacii golași ai pădurii. Peisajul de toamnă al pădurii, ce și- a lepădat mantia verde, în total contrast cu un cer senin, limpede, ca- n zilele toride de vară, culorile toamnei strălucind în lumina caldă a soarelui ne face urcușul atât de ușor, încăt nici nu ne dăm seama când ajungem la zidul exterior al cetății, acolo unde toamna nu era deloc convingătoare. Verdele crud ce îmbracă peisajul, și temperatura aerului te face să crezi că abia începe vara. Nu tu o adiere de vânt, un nor pe cer, ba chiar câteva gâze încercau să ne convingă că toamna este încă departe.

Cu toate că pe Dealul Cetății, cercetările arheologice au demonstrat existența unor elemente de fortificație încă din epoca bronzului, Cetatea de la Râșnov este menționată documentar pentru prima dată în anul 1335, ca o fortificație puternică ce a rezistat asediului tătarilor în Transilvania, când Țara Bârsei a fost pustiită în întregime. Un secol mai târziu ea a rezistat cu brio asediilor otomane. Atât în timpul catastrofelor naturale, cât și a invaziilor militare cetatea ridicată pe dealul ce domină drumul Branului a asigurat șansa supraviețuirii așezării de la poalele muntelui Postăvarul. Cetatea comunității râșnovene are două curți: una exterioaară și una interioară. În curtea exterioară, numită "curtea din fața cetății", erau adăpostite vitele. Cetatea a fost      "a II- a vatră a Râșnovului", locuitorii târgului respectând de fiecare același scenariu salvator: refugierea în cetate și apoi refacerea așezării. 

Cu cât te apropii mai mult de intrarea principală în curtea interioară a cetăţii, realizezi măreția acestei construcții. Cronicarii sași menționează asediul din 1612 când tunurile armatei principelui Transilvaniei Gabriel Bathory nu au provocat decât mici stricăciuni zidurilor. Atunci, datorită faptului că trupele inamice au ocupat panta de răsărit, blocând accesul apărătorilor la izvorul de unde se alimentau cu apă, după negocieri cu principele, fruntașii comunității râșnovene au predat cetatea, pe care au răscumpărat- o împreună cu cetatea Bran, un an mai târziu cu 3000 de florini. Luptele din 1612 au dovedit necesitatea săpării unei fântâni, care dealtfel s- a realizat între 1623 și 1640 când s- a săpat un puț adânc de 146 m. Ea a fost folosită până în anul 1850. 

Interesul comunității râșnovene pentru întreținerea cetății medievale a scăzut odată cu diminuarea pericolului invaziilor militare în secolul al XVIII- lea, pe fondul unei dezvoltări economice neîntrerupte a Râșnovului. Chiar dacă, în urma unui cutremur din 1802, mai multe turnuri s- au prăbușit, grăbind transformarea acesteia într- o ruină, locuitorii Râșnovului s- au refugiat, cu avutul lor în spatele zidurilor cetății, în timpul revoluției din 1848- 1849. Puternic afectată de cutremurul din 11 noiembrie 1940, cetatea a fost restaurată în anii 1955- 1956.

Astfel pătrundem în incinta burgului, acum monument istoric, printr- o poartă impozantă, o construcție fortificată prevăzută cu numeroase guri de tragere. În stânga, impunătorul zid al curții interioare, în dreapta ruine ale încăperilor ce serveau ca adăpost și cămară în timpul asediilor.

Acest tablou ne însoțește până într- o zonă în care vremurile de glorie ale mândrei fortărețe neînfrânte de- a lungul veacurilor sunt readuse la viață. Oaspeții încearcă să recreeze o atmosferă medievală prin prezența   obștei alcătuite din străjeri, meșteri, negustori care sunt dealtfel și ghizi. În căsuțele de altă dată a locuitorilor funcționează numeroase magazine cu suveniruri. Cetatea Râșnov a devenit cetatea nemuritorilor cinematografiei românești, fiind unul din locurile preferate ale lui Sergiu Nicolaescu pentru realizarea filmelor sale istorice. Din cel mai înalt punct al cetății se poate admira panorama orașului Râșnov asupra căreia veghează de secole.

Weekend pe Valea Doftanei- Pensiunea Atra

1- 3 noiembrie 2013 Itinerariu de vacanță: Siriu- Râșnov- Valea Doftanei- Slănic Prahova

Urmează firul jurnalului de călătoriei >>> 

Pensiunea Atra- Doftana, am căutat informații pe net despre ea de cum am văzut primele imagini din bootcamp- ul primei ediții X- Factor difuzate la Antena 1. Se vedea clar că este o locație exclusivistă, ieșită din tipare. Nu m- am înșelat deloc, prețurile erau pe măsură. 2 ani de zile am tânjit că poate într- o bună zi vom ajunge și noi acolo, și uite așa, în luna octombrie 2013, am ajuns să- mi acord o recompensă pentru efortul pe care l- am depus de unul singur la renovarea unei părți din locuința noastră, banii pe care ar fi trebuit să- i cheltui pe mâna de lucru deturnându- i în propriul buzunar. DNA- ul familiei a considerat îndreptățită această acțiune și a închis ochii. 

2 nopți în weekend la Atra, o vizită la Salina de la Slănic Prahova (închisoarea de la Doftana nu este deschisă circuitului turistic, fiind lăsată în paragină), cam ăsta era planul inițial. Google Earth- ul zicea clar: 251 km Galați- Pensiunea Atra, cu acces pe DN 1. 

Parcă îmi doream ceva mai mult, nu voiam să fac drumul dus- întors. Așa, am stabilit că o să facem un mic ocol pe la Cetatea Râșnov și vom ajunge la destinație pe un drum de 387 km. Cam oltenesc, nu? Dar din 2009, când am fost la Castelul Bran, și ne- am mulțumit doar cu imaginea cetății văzută din autobuz în drum spre Brașov, datorită norilor capricioși ce parcă voiau să ne strice vacanța, purtam în mine regretul că nu o vizitasem.  

Și uite- așa, aproape de miezul zilei de 1 noiembrie admiram Barajul și Lacul de Acumulare de la Siriu, încercând să dau uitării cele șase puncte de penalizare și amenda pe care le încasasem pe raza comunei Măgura.

Până la Siriu sunt multe locuri frumoase de vizitat pe raza județului Buzău, pe care le bifasem cu aproape un an în urmă. Vulcanii Noroioși, Lacul Meledic, Tabăra de Sculptură și Mănăstirea de la Măgura sunt doar câteva dintre acestea. Pornim mai departe pe drumul nostru, traversăm orașul Brașov, un alt loc de care ne leagă multe amintiri plăcute, pe care și Nikon- ul meu ar vrea să le guste, și ajungem în Rășnov. Cele aproape două ore pe care le- am petrecut aici, rătăcind pe aleile pline de istorie din Cetatea Râșnovului mi- au umplut sufletul de satisfacție. Într- adevăr o altă nestemată cu care se poate mândri România.

Azuga, Bușteni, Poiana Țapului, Sinaia le tranzităm rapid, pe rând, compătimindu- i pe cei ce veneau din sens opus, continuăm pe DN 1, trecem de Comarnic ( nu facem la stânga în dreptul Poliției pe DJ 101S, chit că este mai scurt, drumul este rău.), continuăm până la Câmpina.  Aproximativ 23 km ne mai despart de destinația finală. Prima zi de noiembrie își trăgea încet, încet pe față, voalul negru al nopții. Aveam emoții să nu ratez, datorită întunericului, intrarea pe ultima porțiune de drum ce avea să ne ducă exact la pensiune, cu toate că văzusem un filmuleț postat pe You tube cu drumul dinspre Câmpina până la ea. Mai ales că- l știam că este ceva mai neplăcut,  nefiind asfaltat, iar o bucată din el este pe marginea unui hău ce se oprește în râul Doftana.

Nu cred că a durat mai mult de jumătate de oră, și aveam luată cheia de la recepție. Am intrat în cameră, am lăsat bagajele, iar în secunda a doua am ieșit pe cealaltă ușă pe terasă. Mantia întunericului încerca în zadar să ascundă frumusețea tabloului ce se desfășura în fața ochilor noștri. Pe luciul Lacului de Acumulare Paltinu încă se mai oglindeau culmile împădurite ornate cu luminile de la câteva case de pe malul celălalt. Câteva globuri albe, de sticlă, ce ornau covorul, încă verde al pajiștii, ce se întinde de la pensiune până la malul apei, sporeau farmecul peisajului, alături de alte decoruri realizate de gazde cu prilejul sărbătorii de Halloween ce fusese cu câteva zile în urmă.

Cu puțin înainte de ivirea zorilor mi- am făcut curaj și m- am desprins din căldura așternuturilor. Era o vreme ce ținea cu tot dinadinsul să contrazică data din calendar, intrasem în ultima lună de toamnă.  După numai câțiva pași făcuți în răcoarea nopții, pătrunsesem parcă într- o lume magică, plină de mister. Pe o insuliță de nisip de pe mijlocul albiei Doftanei, o imensă urmă îți crea impresia că ești pe un tărâm de basm în care la adăpostul întunericului se perindau tot felul de creaturi uriașe. Nu am mai stat nici un moment pe gânduri, m- am întors în cameră, de unde am luat aparatul foto și un scaun pe post de trepied, după care "dă- i și luptă" cu obiectivul Nikon- ului la înaintare. Fără blitz, se înțelege, pentru a nu știrbi nici un pic din strălucirea naturală a cadrelor.

Cine nu și- ar dori să servească micul dejun în acest fel?

Se prefigura o zi însorită de noiembrie, în care culorile ruginii ale toamnei încercau timid să estompeze strălucirea azuriului cerului care pusese stăpânire și pe luciul apei lacului de acumulare și a pajiștei verzi. Decorurile de Halloween, care cu câteva ore înainte dădeau o notă suplimentară de mister peisajului, acum inspirau o atmosferă mult mai veselă cu zâmbetele croite pe fețele dovlecilor, oferind totodată o pată de culoare, ce căuta să ne convingă că totuși era toamnă.

Acest cadru natural deosebit a forțat la maxim imaginația celor ce au pus pe hârtie și mai apoi au ridicat această pensiune. Semiîngropată, construcția are o arhitectură aparte ce nu știrbește absolut deloc frumusețea peisajului, ba chiar o completează cu brio laolaltă cu oaza de verdeață din jurul ei. Toate camerele, au vedere spre lac, și au câte o terasă de pe care, întins pe un șezlong poți savura la maxim priveliștea ce o mărginește. Poți să spui că o ai la picioarele tale.

Siesta după micul- dejun

Nu intru în amănunte cu privire la bucătărie, vă spun doar atât: luați- vă gândul de la cartofii prăjiți. 

Niciodată nu am insistat atâta asupra unei locații în care am stat, și de aceea vă rog să o descoperiți singuri Pensiunea Atra- Doftana. 

Cât despre împrejurimi, numai de bine, "prea ca la țară".

Duminică dimineață, sărim peste siesta de după micul dejun și ne luăm tălpășița înapoi spre casă. Lăsăm pe malul drept al Doftanei impresionanta siluetă a celei ce ne- a fost gazdă două nopți și abia acum la întoarcere, pe lumină, am putut să admirăm și noi Barajul Paltinu și frumoasele Chei ale Doftanei.