Mănăstirile Dealu și Viforâta, Dâmbovița

Iulie 2014 Itinerariu de vacanță: Târgoviște- Dubova- Sasca Română- Târgu-Jiu- Călimănești-Căciulata

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Intrăm în orașul Târgoviște pe drumul care îl leagă de București, pe DN71 care se desprinde din DN7, lăsăm pe dreapta Turnul Chindiei, și ne încadrăm la dreapta, imediat după Parcul Chindiei îndreptându- ne către Mănăstirea Dealu.

Din oraș ieșim pe Aleea Mănăstirii, DN72, iar după 2 km se desprinde drumul ce se sfârșește pe coama dealului, exact în parcarea din poarta mănăstirii. Până acolo am avut parte și de primele serpentine din această vacanță (plăcerea mea nevinovată ). 

Mai sunt câteva minute până la ora 5 ale amiezii, iar soarele, parcă, nici nu se sinchisește să se retragă din peisaj. O alee ce străbate curtea plină de verdeață ne îndrumă pașii până la poarta curții interioare a lăcașului sfânt al Mănăstirii Dealu, unde găsim o statuie a lui Mihai Viteazul.

De altfel singurul lucru pe care îl știam despre acest edificiu era că aici este îngropat capul marelui voievod, „întemeietor de neam și țară”, Mihai Viteazul. 

Această măreață ctitorie a fost ridicată la sfârșitul secolului al XV-lea de meșterii voievodului Radu cel Mare pe locul unei biserici din timpul lui Mircea cel Bătrân, de la sfârșitul secolului al XIV- lea. De- a lungul celor, mai bine de, 500 de ani căile întortochiate ale istoriei au făcut ca viața Mănăstirii Dealu să fie strâns legată de cea a Târgoviștei. Fiind o importantă ctitorie și necropolă domnească, de această mănăstire s- au îngrijit mulți voievozi iubitori de neam și de frumos ce și- au pus amprenta asupra acesteia. Imediat ce pășești în curtea mănăstirii ți se prezintă un scurt istoric în care regăsești nume precum Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, Gheorghe Bibescu. 

Din 1879, după risipirea călugărilor în urma secularizării ce s- a abătut asupra mănăstirilor românești, aici s- a înființat Școala divizionară de ofițeri (până în 1883), după ce, în timpul Războiului de Independență (1877- 1878). aici a funcționat un lagăr al prizonierilor turci. La începutul secolului al XX- lea mănăstirea a fost transformată într- o adevărată cazarmă prin înlocuirea chiliilor cu un rând de clădiri cu etaj, ce aveau să găzduiască liceul militar ”Nicolae Filipescu”, până la cutremurul din 1940, când acestea au fost destul de avariate laolaltă cu biserica. După lucrările de reparații ce s- au derulat între 1953 și 1958, când toate clădirile din jurul bisericii au fost refăcute din temelie, aici a funcționat o Casă de odihnă pentru preoții și călugării în vârstă a Casei de Pensii și Ajutoare din cadrul Patriarhiei Române până în 1986, an în care instituția a fost transformată în mănăstire de maici. Biserica, care se pare că a fost luată ca exemplu la ridicarea bisericii episcopale de la Curtea de Argeș, de către urmașul lui Radu, Neagoe Basarab, a fost singura clădire păstrată din vechiul ansamblu monastic. 

După 1990, ansamblul monastic a fost supus din nou unor ample lucrări de întreținere, ca de altfel și în majoritatea mănăstirilor din România, scopul fiind acela de a atrage cât mai mulți pelerini și chiar turiști. Chiar dacă la prima vedere aspectul aduce mai mult cu o școală militară, sau cu un campus universitar fițos, acest locaș de rugăciune a fost și se menține un puternic centru de artă și de cultură, care a jucat un rol de seamă pe scena Țării Românești, dovedindu- se demn de atributul de ctitorie domnească.

O oră mai târziu, bifăm o altă bijuterie a artei eclesiastice a Țării Românești, Mănăstirea Viforâta, situată la nordul vechii Cetăți de Scaun a Țării Românești, orașul Târgoviște. De la drumul ce ne duce de la Mănăstirea Dealu în oraș, ne abatem 5 minute la dreapta. Un monument de artă bisericească reprezentativ al Arhiepiscopiei Târgoviștei ce constituie alături de Mănăstirea Dealu „o frumoasă mărturie a bogăției vieții spirituale și culturale de pe aceste plaiuri încărcate de istorie, cultură, civilizație și trăire în adevăratul duh al Ortodoxiei”. Prima atestare documentară a Mănăstirii Viforâta este anul 1530 pe locul unei ctitorii și mai vechi de la mijlocul secolului al XV- lea. De- a lungul istoriei, mănăstirea a avut multe momente de cumpănă, din care a reușit să răzbată, la fel ca și mănăstirea Dealu, datorită acelorași nume sonore din istoria Țării Românești, ca Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu și nu numai. 

Aici aceeași poveste. Ajungem într- o parcare în care doar proștii își lasă mașinile. De aici până la curtea interioară a mănăstirii sunt câteva sute de metri pe care îi străbați cu mare plăcere printr- o oază de verdeață pigmentată cu zeci, sute de flori.

  La capătul acesteia, o altă parcare, parcarea adevăraților credincioși, cei care vin mai des pe la biserică.

Bombănind în sinea mea pe cei care sunt în stare să urce și în clopotniță cu mașinile, trec pragul impunătoarei porți și deodată toate gândurile rele îmi sunt risipite. Ca de altfel, când pătrund în astfel de locații parcă și sângele îmi circulă prin vene mai lin, pentru a nu- mi tulbura liniștea sufletească ce mă împresoară. Totul arată de parcă ar aștepta pe cineva însemnat. Simplu, curat, strălucitor, impecabil sunt câteva atribute ce îmi vin în minte acum. Tot ceea ce te înconjoară îți impune respect pentru cei ce aleg să- și trăiască viața în acest mod. 

Zimbrăria Neagră, Bucșani

Iulie 2014 Itinerariu de vacanță: Târgoviște- Dubova- Sasca Română- Târgu-Jiu- Călimănești-Căciulata

 Intro<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Marți, 8 iulie, ora 11. O oră cam târzie de pornit la drum, ținând cont că soarele face deja legea pe cer, mai ales când nici un nor nu se încumetă să- i stea în cale. Bucuria, emoția și nerăbdarea cochetează cu oboseala acumulată după ultima noapte la serviciu. După trei ore de odihnă, puse cap la cap, pentru că nu prea pot dormi liniștit datorită emoțiilor ce mă cuprind înainte de fiecare plecare de genul ăsta, înghesuim toate bagajele în portbagaj, mai facem un mic inventar: "aparat foto- este; camera video- este; trepied- este; bețe trecking- este, pardon, sunt; ...., și în cele din urmă dăm Start- ul la vacanță.

Prima stație: Târgoviște, fiindcă prevăzusem că nu o să reușesc să mă refac complet după o noapte nedormită. Bineînțeles că trebuie să respectăm un anumit traseu, nu mergem șnur până acolo și gata.

Așa că după ce trecem de Ploiești, părăsim DN72 și intrăm către comuna Bucșani, pe DJ720A, și ajungem în România. Un drum plin de gropi spre un obiectiv turistic care ar putea atrage foarte mulți vizitatori. Mă așteptam ca de aici să înceapă indicatoare către zimbrărie. După vreo două întrebări adresate localnicilor din satul Bucșani aflăm că de fapt trebuie să ajungem mai întâi în Rățoaia și de acolo mergem la Zimbrărie. Lăsăm o groapă în dreapta, una o lăsăm în stânga, vreo două le încălecăm la limită, și uite așa cum mergeam mai mult în zig- zag, surprizăăă, apare primul indicator spre Zimbrăria Neagră- 4km. Așa că ne conformăm și facem la stânga spre satul Rățoaia. Nu mai știu acum dacă ar fi să compar, unde a fost drumul mai bun, în Rățoaia sau în Bucșani. Cert este că în momentul în care s- a terminat asfaltul și am intrat pe forestier, mi- a întărit din nou convingerea: mai bine pe un drum pietruit decât pe unul asfaltat și cu gropi! Un al III- lea indicator, și ultimul, (al II- lea a fost la ieșire din Rățoaia)  este la intersecția cu drumul ce vine dinspre I. L. Caragiale pe care vă sfătuiesc să- l evitați. Am înțeles că s- au făcut campanii, și se fac în continuare, de promovare a turismului în Româmia, prin tot felul de investiții. Alooo, România, aici este un obiectiv turistic care poate aduce turiști. Sunt oameni care nu știu cum arată o vacă, darămite un zimbru! Pune- ți măcar un indicator frumos spre Zimbrăria Neagră pe DN72, alături de cel ce te direcționează spre Bucșani. Că dacă- l vede, prostul o să intre de curiozitate. Când vede în ce gropi a intrat, o spun din proprie experiență, speră că drumul nu este în totalitate prost și continuă măcinat de curiozitatea de a vedea ceva frumos. Vă înjură de toți sfinții, iar în cele din urmă ajunge, cumpără bilet, poate ia și o cazare la cabana care o găsește acolo, un suvenir ceva... Încântat de ceea ce vede aici, ajunge în cele din urmă acasă, pune un filmuleț pe You Tube,

așterne câteva rânduri pe un blog personal de călătorii, sau pe un site cu impresii despre locurile de vizitat din România, uitând de partea urâtă a lucrurilor, și uite așa niște oameni gospodari îi așterne vizitatorului un covor de asfalt de calitate până la ieșirea din Rățoaia sau de ce nu până la poarta Zimbrăriei.

Și după cum vă spuneam, urmez ușor, cu 20- 30km/h, drumul forestier, cu speranța că va fi cel puțin la fel de "bun" până la final, iar în cele din urmă un gard din sârmă ne anunță că de aici începe domeniul zimbrăriei. Ne- am convins pe deplin când, în zare am zărit silueta unui zimbru păscând liniștit. "Ce- i în mână nu- i minciună", zic. Opresc și mă cobor cu 50- 300 mm al meu și imortalizez câteva cadre, că nu se știe dacă mai vezi altul, "așa de aproape".

În jurul orei 15 ajungem, în cele din urmă, la destinație,

unde ne întâmpină un domn, unul dintre îngrijitorii Parcului, cu o privire atât de blajină încât intenția mea de
a- l lua la rost în privința drumului, lipsei de indicatoare.... a dipărut instantaneu. Așa că- l salutăm, și îl întreb totuși, dacă mai există un alt drum mai bun, că se părea că eu l- am ales pe cel mai prost. După ce îi spun pe unde am venit, omul chiar m- a felicitat că l- am ales pe cel mai bun. Mai era cel care venea din I. L. Caragiale, care era chiar mai prost, iar pe lângă asta ”trece prin Țigănie și nu este prea indicat să treci cu mașina pe acolo”.

Fără să stea prea mult pe gânduri, ne invită să pășim dincolo de imensa poartă de fier, în spatele căreia se află cea mai mare zimbrărie din țară, după spusele însoțitorului nostru. Pentru noi era a III- a vizită la o zimbrărie. Anul trecut ne- am bucurat de aceste monumente ale naturii în Rezervația de la Hațeg, unde i- am avut la un metru de noi, față de când am fost la zimbrăria Dragoș Vodă de la Tg. Neamț, în 2010, când ne- am mulțumit cu zoom- ul de la camera video (acum am înțeles că și acolo au făcut o pasarelă de acces în zona îngrădită). Încântați de modul în care am fost abordați, pășim pe covorul verde ce se desfășura în fața noastră până la foișorul, care servea drept punct de observare.

Teama că nu vom avea norocul să vedem de aproape un zimbru, ni s- a risipit după primii pași pe care i- am făcut după ce ni s- a deschis poarta. Pe partea stângă, într- un perimetru îngrădit separat de restul domeniului, doi zimbri bătrâni fac deliciul celor ce se încumetă să ajungă la Zimbrăria Neagră.

După ce ne- am mai delectat o vreme în prezența celor doi seniori, care erau foarte prietenoși datorită faptului că erau răsfățații atât a turiștilor cât și a îngrijitorilor, am pornit spre punctul de observare din foișor. În Rezervația de la Bucșani sunt găzduiți 47 de zimbri, 23 masculi și 24 femele, pe o suprafață de pădure de 162 ha. Nu i- am numărat, am mers pe încredere. Un sfat pentru cei care vor să ajungă prin acele locuri, nu ar strica un binoclu, sau un aparat foto sau video cu un zoom mai mare. Sau un sfat pentru administratorii rezervației să doteze foișorul cu niște aparate care să le ofere turiștilor posibilitatea de a savura pe îndelete spectacolul oferit de cârdurile de zimbri ce se hrănesc sau se adapă destul de departe de punctul de observare.

După aproape o oră petrecută în cadrul rezervației, nu înainte de a onora invitația îngrijitorului de a vedea un mistreț împăiat din interiorul pavilionului de la intrarea în curte, ne pregătim să încheiem acest prim episod din vacanța noastră.

A, era să uit, vă aduceți aminte de domnul care ne- a tăiat bilete pentru taxa video la Cetatea Poienari?

E, se pare că nu este unic. După turul efectuat în cadrul rezervației, însoțiți fiind pe tot parcursul de domnul îngrijitor, așteptam să ni se ceară banii pe taxa de intrare. Apropiindu- ne deja de mașină îl întreb eu, cât îi datorăm. Ne spune prețul pentru adulți și pentru copii, apoi cât face în total pentru cazul nostru. Îi dau banii, și de- acum urcam în mașină când îmi spune să aștept să- mi dea chitanță. Nu durează mult și apare cu ea. Toată stima! 

Ne luăm la revedere, ne urează drum bun, iar eu la rândul meu îi promit în sinea mea că neapărat am să scriu câteva rânduri despre acest loc minunat, căruia nu- i este acordată atenția cuvenită. 
Pentru cei ce- și doresc să ajungă aici am postat filmarea făcută pe drumul de întoarcere, care cuprinde drumul forestier, impecabil dealtfel și drumul asfaltat la ieșire din Rățoaia până la traversarea Ialomiței, după care am intrat pe DJ711 spre Târgoviște.
Menționez că la ieșirea din Rățoaia am ales să fac la stânga pe DJ720A, în speranța că va fi mai bun decât porțiunea pe care am venit dinspre Bucșani din DN72. Și după cum ar spune englezul, wrong choice!

A și înmulțiți cu 4 ca să aflați cât timp ne- a luat până am intrat în lumea civilizată.

Vacanța de vară 2014- Turist român în România- Intro

Iulie 2014 Itinerariu de vacanță: Târgoviște- Dubova- Sasca Română- Târgu-Jiu- Călimănești-Căciulata

Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Gata, m- am hotărât! Să înceapă spectacolul!

Ca niciodată,  am descărcat casetele video în calculator în primele două zile după ce am ajuns acasă, iar pentru a- mi așeza fotografiile pe fișiere, pe zile, pe destinații, pe locații, .... mi- a luat cam o săptămână. Record, poate din acest motiv mă simt în continuare de parcă încă mai sunt în vacanță. Au fost 11 zile de vacanță, în care, la fel ca și în celelalte, toate detaliile au fost puse la punct cu mult timp înainte. În această vacanță de vară, cazările, traseele, punctele de interes, au gravitat în jurul unei destinații la fel de frumoasă ca cea de anul trecut, Parcul Național Cheile Nerei- Beușnița. În vara anului 2013, când am vizitat Cascada Bigăr și morile de apă ale Rudăriei din comuna Eftimie Murgu, situate dealtfel în marginea de nord a Parcului, nu știam mare lucru despre acesta. Abia după ce am postat pe You Tube filmulețe din Parcul Național Retezat, domnul Mircea Vlădulescu, pe care îl salut pe această cale, încântat de imaginile postate de mine, mi- a împărtășit la rândul lui, vrând, parcă, să- mi ofere un premiu pentru isprava mea din Retezat, câteva dintre atracțiile din Cheile Nerei- Beușnița.

Dacă spui Lacul Dracului,

Cascada și Cheile Șușarei,

Cheile Nerei,

Cascadele Beușniței, Ochiul Beiului,

spui Parcul Național Cheile Nerei- Beușnița.

Sună comun, Parcul Național ..... Dacă te uiți pe Google Earth, constați că România este plină de astfel de destinații. Din cele pe a căror cărări am cutreierat nu le- aș putea aranja într- un clasament, decât doar în ordine alfabetică. Creațiile naturii nu sunt standardizate. Pentru mine toate au fost minunate. În fiecare dintre ele m- am simțit extraordinar.

Oh, cât mi- aș fi dorit să existe meseria de turist. Dar cum nu există, printre picături, în funcție de posibilități încerc să mă bucur și eu de ceea ce natura ne oferă. Descoper frumusețile României pas cu pas, după care încerc să pun umărul la promovarea lor. Aștern câteva rânduri de impresii, informații, mai postez o fotografie sau un filmuleț pe blogul personal, sau pe canalul propriu de You Tube.  Datoria noastră este aceea de a proteja aceste minunății ale naturii și în același timp de a le promova înlesnind totodată accesul la ele.

Pentru a savura toate aceste frumuseți, și nu numai, este nevoie de multe alte lucruri, în afară de pârtiile de schi, pe care ni le fac cadou guvernanții noștri, indiferent care sunt aceștia. Am circulat pe drumuri forestiere care s- au dovedit a fi excepționale față de cele asfaltate.

Hei, parcă acesta este un jurnal de călătorii! Așa că închei această paranteză, fiindcă nu vreau să par un frustrat.

Deci, să revin, aveam destinația principală. Când mă uit pe hartă constat că trebuie să parcurgem din nou, de data aceasta în sens invers, o mare parte din drumul de întoarcere din vacanță de anul trecut, Băile Herculane, Craiova, București. Așa că luăm ”șoarecul” și  începem să croim traseul vacanței din vara aceasta. Ce- a ieșit a fost unul din  ingredientele ce au stat la baza reușitei aceste deconectări temporare de la viața cotidiană. Puțin peste 2000 de kilometri (înregistrați în bord) de drum de- alungul căruia am presărat unele din cele mai prețioase nestemate ale acestei țări, chiar dacă uneori a trebuit să străbatem drumuri forestiere, care de altfel erau mult mai comode decât porțiunile de drum asfaltate neîntreținute. Mi- a făcut o mare plăcere să revăd orașul Târgoviște vara, împreună cu familia de data aceasta, precum și împrejurimile acestuia. Am refăcut cu plăcere drumul ce însoțește bătrâna Dunăre până la Orșova, iar de aici am continuat până în Dubova traversând podul peste Golful Mraconiei unde am mai făcut câteva poze cu Chipul lui Decebal. După două zile în care ne- am delectat neîncetat privirile cu imaginile minunate din Golful Dubova, cât și cu cele de pe Vârful Ciucaru Mare, ne- am continuat drumul prin Defileul Dunării până dincolo de Moldova Veche pentru a ajunge în cele din urmă în Sasca Română.

Cum, nu ați auzit de Sasca Română? Este un fel de Lepșa, mai țineți minte Cheile Tișiței, Cascada Putnei, situată în sud- vestul țării, fără pretenții de stațiune. Chit că vremea nu ne- a lăsat să ne ducem la capăt tot ceea ce ne propusesem, de aici am pornit mai departe cu foarte multe amintiri plăcute. Am fragmentat drumul, pentru a nu fi prea obositor și am înnoptat în Târgu Jiu. Plăcerea de a revedea acest oraș, după 3 ani, a fost imensă, chiar dacă imediat după ce ne- am cazat am avut parte de o scurtă ploaie torențială.

Partea de odihnă odihnă, căci până aici a fost odihnă activă, am petrecut- o la Călimănești- Căciulata, unde ne- am bucurat să revenim după 6 ani.

Salba de fotografii ce urmează, surprinde itinerariul care a dus la încă o vacanță reușită, și cred că este mult mai grăitoare decât introducerea pe care am vrut eu s- o expun în cuvinte.