luni, 18 mai 2015

Ochiul Beiului, cascada La Văioaga, cascadele Beușniței sau De ce Sasca Română?

Iulie 2014 Itinerariu de vacanță: Târgoviște- Dubova- Sasca Română- Târgu-Jiu- Călimănești-Căciulata

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Sâmbătă, 12 iulie. Suntem în grafic. Nici nu știu când a trecut noaptea. Mă așteptam să fie una albă. Când am sosit din drumeția noastră de ”La Tunele”, curtea pensiunii era full. Zarvă mare. Se părea că nu va fi atât de liniștită șederea noastră aici, mai ales când am văzut cum curtea se transformase într- un parc de agrement din mijlocul orașului. Locul de joacă fusese luat cu asalt. „Gata cu liniștea noastră”, mi- am zis.  Strigăte, țipete, urlete, manele, grătare, să cânte muzica, să ne „simtem” bine! Se ocupaseră absolut toate locurile din pensiune. Sosiseră, cred, vreo șase familii. Părinți, copii, copiii copiilor. Se vedea că este week- end. Teoria Conspirației rodea în imaginația mea. Avea să urmeze o noapte liniștită, bineînțeles după miezul nopții. Atât de liniștită, că nu m- am putut abține să nu ies pe prispa căsuței și să mă delectez cu liniștea asurzitoare a satului. Preț de câteva zeci de minute am stat proțăpit pe butucul de lemn de pe prispă și din când în când, îmi țineam respirația pentru a nu deranja acea adevărată simfonie a nopții. 
Dis-de-dimineață, când a apărut domul Tavi cu soția, deja aveam la activ câteva ture, desculț, prin iarba înrourată printre trandafirii roșii ce încercau, parcă să ne ridice moralul, îndulcind acest început de zi, în pofida norilor de ploaie ce nu se lăsau duși cu una cu două, după ce își cam făcuseră de cap pe timpul nopții.





De menționat că cei ce se ocupă de bunul mers al pensiunii nu stau peste noapte la pensiune. După ce se asigură că nu mai este necesară prezența lor, în special în legătură cu servitul mesei pentru cei ce apelează la serviciile lor, dumnealor se retrag la casa lor, în Sasca Montană, revenind a doua zi dimineață. Te simți de parcă ai fi la tine acasă. O problemă pentru anumiți turiști, poate fi aceea că ESTE INTERZISĂ  folosirea grătarelor. Eu zic că este pe bună dreptate ținând cont de faptul că pensiunea are în componența sa căsuțe de lemn, existând riscul de a isca un incendiu, dar și de bunul simț față de ceilalți turiști care vin să aibă parte de liniște. Un grătar implică pe lângă fum și mirosuri și o conversație ceva mai gălăgioasă pe un fond muzical potrivit ...
Dar  să revenim, mai tragem de timp pe terasa unde am servit micul dejun. Câteodată îi invidiez pe fumători când îi văd cât poate să lungescă o cafea. Soarele pare nehotărât în dimineața aceasta. Stabilim ultimile detalii cu privire la traseul pe care îl aveam de străbătut, consultându- ne cu domnul Tavi, care ne mai diminuează emoțiile cu privire la drumul neasfaltat pe care îl aveam de făcut de la Podul Bei până în camping, asigurându- ne că nu vor fi probleme. Ne luăm inima în dinți și pornim la drum. Programul celei de- a cincea zi de vacanță este unul destul de îndrăzneț, zic eu. Atâtea obiective într- o zi : cascada La Văioaga, Ochiul Beiului, cascada Beușnița ( de fapt cascadele) și Cheile Șușarei cu cascada Șușara. Mai încape vreo îndoială, de ce am ales să traversăm toată România, să ne petrecem această vacanță pe aceste meleaguri?
Aproximativ o jumătate de oră a durat drumul până la Podul Beiului. Jumătate din el ne era deja cunoscut. Pe el venisem cu o zi înainte. Ajungem în Sasca Montană, pe care o ignorăm și de data aceasta, trecem podul peste Nera, după care, însoțiți de albia Nerei mergem până la prima bifurcație. Urmăm în continuare DJ571, lăsăm pe dreapta Slatina Nera, iar la intersecția cu DJ571C, virăm la dreapta, după cum ne arată semnele indicatoare, care ne asigură că suntem pe drumul cel bun. De altfel nici nu ai cum să te rătăcești, ții drumul înainte prin marginea satului Potoc urmând semnele indicatoare. După ce lași în urmă ultima casă din Potoc, drumul urcă pe o ultimă coamă de deal, după care panglica cenușie a șoselei destul de înguste se strecoară pe la poalele dealurilor coborând din ce în ce mai mult. La început străbate ici colo câte un pâlc de copaci, după care, după panoul ce te anunță că ai intrat în perimetrul Parcului Național Cheile Nerei- Beușnița urmează o porțiune ce străbate tunelul verde format de vegetația abundentă ce îmbracă generos culmile. După cât era de întunecată vremea, datorită norilor nehotărâți, pe această porțiune, parcă, era demult trecut de orele amiezii. Jumătate de oră înainte de miezul zilei, după o curbă ce ocolește peretele destul de abrupt ce mărginește pe partea dreaptă drumul, apare și Podul Bei. Înaintea noastră, câțiva metri până la pod, o altă mașină pe care nu o văzusem deloc până atunci, se urnește în cele din urmă și traversează podul, mai de voie, mai de nevoie. În urma ei o mogâldeață verde își mută privirea în cele din urmă, și asupra noastră. M- am prins, aici se plătește taxa, mi- am zis, și las jos geamul în timp ce omul acoperit cu pelerina de ploaie traversează prin fața mașinii. ”Bună ziua!”, ”Bună ziua!”, achităm taxa de intrare în parc, și după primul schimb de vorbe dezleg și misterul mașinii din fața noastră. La vreo două sute de metri după traversarea podului, apele Beiului ieșiseră din matcă. După ce am primit asigurări că nu ridică probleme, ne luăm inima în dinți, și parcă să le facem în sâc celor dinaintea noastră, care trăseseră în parcarea de la capătul podului, spre Cantonul Damian, o luăm bătrânește pe drumul ce duce spre campingul Valea Beiului. Într- adevăr, nu era Beiul pe care- l cunoscusem cu o zi mai înainte, cel cu ape limpezi prin care puteai să vezi fundul albiei pline de verdeață de o parte și de alta. Șuvoaie de ape tulburi, de fapt ce ape, noroaie, se rostogoleau la vale asemenea unor cirezi de bivoli mânate din urmă de stihii ale naturii. Ținând cont că de când plecasem din Sasca nu picase nici o picătură de ploaie, se vedea că ploaia ce căzuse în toiul nopții fusese destul de aprigă. După nici două sute de metri, ”entuziasmul” apelor zglobii ale Beiului, îmi cam crease un nod ce mi se oprise în gât. Pe o porțiune de drum, de vreo 20 de metri, pot spune că, m- am scăldat cu mașina în Bei. Însă dorința mea de a ajunge la Ochiul Beiului și la Cascadele Beușniței era de nestăvilit.


Filmarea este făcută pe drumul de întoarcere, de la camping spre pod. Drumul, un drum forestier, pietruit, este destul de strâmt încât încap, cu chiu cu vai, două mașini. Din loc în loc mai este câte un refugiu în stânga sau în dreapta. În condițiile date, cu Beiul atât de agitat, drumul pare chiar neîncăpător, fiindcă cei ce merg pe marginea albiei râului au tendința de a păstra o distanță mai mare de mal. După încă vreo sută de metri de la locul în care ne- au trecut un pic fiorii, traversăm din nou Beiul, de data aceasta pe un pod din lemn. De aici drumul este ceva mai ridicat și nu mai există riscul de a fi inundat. Mergem cu Beiul în dreapta aproximativ doi kilometri, până dăm de un refugiu înspre albia râului, loc în care vedem și un semn indicator. Tensiunea era maximă datorită faptului că nu puteam anticipa evoluția apelor peste două trei ore. Ne hotărâm să facem un mic popas, Trebuia, fiindcă eram la Cascada La Văioaga. Peisajul era unul apocaliptic, desprins parcă dintr- un jurnal de știri de la ora 17. Am încercat să fac câteva poze, însă fără succes. Locul în care reușisem să ajung nu- mi oferea un unghi favorabil, plus starea de stres indusă de vacarmul provocat de rostogolirea apelor tulburi peste acest prag, care nu mă ajuta să mă orientez în teren. 


Ne- am întors două zile mai târziu. Altă viață. Șuvoaiele de apă, mult mai limpezi, făceau ca zgomotul asurzitor al căderii de apă, să pară a fi chiar melodios. Nici acum nu pot să mă laud cu cine știe ce poze, fiindcă apa era destul de mare și nu mi- a permis (sau mai bine zis nu am avut tupeul) să ajung în locul în care aș fi vrut eu. 






„Se spune că un bei foarte bogat a fost la vânătoare prin aceste meleaguri. Ajuns în Poiana Florii, o frumoasă fată ce își păștea oile l-a făcut să se oprească... Pe loc s-a îndrăgostit foc de ea, așa că venea deseori s-o întâlnească, părăsind Cetatea Terezia ridicată de către turci, ale carei ruine se mai văd și azi pe Dealul Cetății. Cum a aflat tatăl beiului de dragostea dintre cei doi, a hotărât să-i despartă. În grabă a trimis un călău să omoare fata ce îi sucise mințile fiului său. Beiul îndrăgostit și-a găsit iubita înjunghiată în locul unde acum este lacul... Ochiul Beiului a vărsat multe lacrimi, după care și-a înfipt hangerul în inimă. Din lacrimile lui s-a format izvorul care îi poartă numele. Se spune că fata s- a transformat în râul Beușnița, ale cărui ape spumoase se întâlnesc în nemurire cu lacrimile beiului, ce alimentează lacul Ochiul Beiului.” Localnicii spun că apele repezi ce se prăvălesc pe cascada Beușnița reprezintă vălul de mireasă 
Cum să nu te macine curiozitatea, și să nu- ți dorești să- l vezi cu ochii tăi, când auzi o astfel de legendă. Totodată am citat- o ca să- mi justific nebunia ce m- a mânat până aici.
Este una dintre variantele, în care circulă prin partea locului,  legenda lacului Ochiul Beiului, o altă nestemată a Parcului Național Cheile Nerei- Beușnița, situat la limita Munților Aninei cu munții Locvei, la o altitudine de 310 metri. Lacul are forma unui ochi cu o suprafață de aproximativ 284 m²  și o adâncime de 3,6 metri conform Wikipedia. Ca și legenda, informațiile despre suprafața și mai ales despre adâncimea lacului variază, aceasta din urmă ajungând chiar și până la 8 metri. Datorită izvorului carstic subteran ce îl alimentează, apa acestui lac nu scade niciodată sub 3- 4 °C, fapt ce explică de ce acesta nu îngheață iarna. Fascinant este tabloul în care sunt surprinse două lumi diferite ce se suprapun pe oglinda lacului, care își schimbă culoarea în timpul zilei sau după vreme. În funcție de lumina ce se strecoară printre crengile copacilor ce îl înconjoară, lacul își schimbă culoarea de la un albastru deschis la un albastru- verzui străveziu, astfel încât poți admira cum păstrăvii se strecoară agale printre crengile copacilor. Podețul de lemn ce traversează peste lac și continuă drumul către cascadele Beușniței completează cu desăvârșire fragmentul unei povești cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene, în care magia, farmecele, misterele sunt la ele acasă. Nu te mai miră de ce localnicii au atâtea superstiții despre aceste locuri. O altă legendă spune că în noaptea de Sânziene, la Ochiul Beiului se strâng laolaltă ielele pădurii care, după ce se scaldă în apa magică a lacului  acestea dansează în jurul lui întreaga noapte. De alfel puterea amăgitoare a celor șapte iele este considerată, de multe ori, de către localnici motivul dispariției celor plecați și pierduți prin pădurea virgină. Se mai spune că între Sânziene și Sfânta Marie Mare (15 august), vrăjitoarele își fac simțită prezența prin aceste locuri în care cresc buruieni și plante de leac cu puteri miraculoase, udate de lacrimile beiului.     
Într- un final, fix la ora 12, drumul iese din întunericul pădurii dese și ajungem Campingul Valea Beiului. O sâmbătă întunecată de iulie. Ce să spun mai mult de atât? Parcăm mașina chiar în capătul țarcului ce delimitează perimetrul în care se campează, ne echipăm corespunzător pentru drumeția ce ne așteaptă, bocanci, bețe, tehnica foto- video, și un rucsac cu ceva apă și un covrig ... La întoarcere ne propusesem să încercăm și meniul de la păstrăvărie.




Facem imediat la stânga după ce trecem de păstrăvărie, după cum ne indică semnul tipărit pe o coală A4 trasă în țiplă și agățată de poarta ce părea că ne blochează drumul. Însoțiți de câteva găini, ne strecurăm pe lângă gardul unei gospodării, al păstrăvăriei, cred, și după ce mai înaintăm vreo 30 de metri urmăm poteca ce face la dreapta. De aici încolo nu urmează decât o plimbare prin parc. Specific tuturor traseelor din această zonă, de fapt, cu excepția unei porțiuni din drumeția pe care am făcut- o la Lacul Dracului
Traversăm un adevărat tunel verde creat de copacii printre care se strecoară poteca noastră, care într- un târziu dă în drumul forestier pe care am ajuns în camping, ce este întrerupt de un teren, proprietate privată, ceva, și continuă pe malul râului. Nici gând de mașini, chit că în cea mai mare parte este OK.  



Imaginile filmate sunt un colaj realizat din cele două zile în care am încercat să ne ducem la bun sfârșit drumeția ce avea ca punct final Cascadele Beușniței. 
Drumul până la Ochiul Beiului durează între 30 și 45 de minute. Este după cum v- am spus, o adevărată plimbare prin parc. În prima noastră tentativă, stresat de gândul că am putea avea bafta să înnoptăm pe aici dacă Beiul se zburlea mai tare, și mai ales că pe tot timpul drumeției, vaporii degajați de apele înspumate ale râului se transformau în nori de ceață care efectiv înghițeau drumul, cu greu putând să vezi la câțiva metri în față, nici nu am realizat când a trecut timpul. După aproape 25 de minute de mers ne intersectăm cu un cuplu ce ne asigură că nu mai este mult până la Ochiul Beiului. Mergem noi ce mergem, și, surprizăăă! Iaca, se termină drumul! Din partea dreaptă, vijelioase, apele tulburi cădeau în trepte prăvălindu- se zgomotos. Din stânga, mai agale ce- i drept, altele. Și dă- i și- i înjură pe cei cu care ne întâlnisem mai înainte, că de ce nu ne- au spus că drumul e blocat și nu putem ajunge la Ochiul Beiului, că doar asta- i întrebasem. Acum ce era să mai facem, închid camera video și scot camera foto. Măcar să facem niște poze. Chiar îmi părea rău deja că- i înjurasem pe oameni. Peisajul era frumos. 



Mă cocoț prin stânga, poate că este vreo trecere mai departe. Ioc, aici se termină drumul nostru. Ceva mai încolo, în valurile învolburate ale râului ce venea de undeva din stânga, reușesc să disting un podeț. Pe- acolo cred că ar fi drumul nostru. Click, și stânga împrejur. Atât a fost să fie.



Vremea se menținea întunecată, nu ploua, însă forfota apelor ce am găsit- o aici ne- a făcut să grăbim pasul puțin, cu speranța să nu rămânem blocați pe aici. Nu într- atât încât să nu savurăm din plin peisajul.





Abia două zile mai târziu urma să ne dăm seama cam pe unde ar fi trebuit să fie albia râului. Acum Beiul își cam luase nasul la purtare și își revendica mai multe drepturi decât avea.






O lume stranie, zgomotoasă, umedă, izolată, în care frânturi de cer ornează bolta verde care acoperă drumul ce însoțește apele tulburi ale Beiului. Timpul parcă este ținut în loc. Fără un ceas, nici nu ți- ai putea da seama în ce perioadă a zilei te afli. Nici nu ai ști dacă plouă sau dacă e soare.



Din când în când, chiar te mai trec fiorii când vezi câte un ”personaj” ce pare că este oprit în ultimul moment să nu- ți sară în drum.



Într- adevăr aceste locuri nu se dezmint, adevărate tărâmuri de legendă, mai ales în astfel de circumstanțe. Pot să zic că am răsuflat oarecum ușurat când ne- a apărut în fața ochilor luminișul pe care îl lăsasem în urmă cu aproximativ o oră înainte.


Până la sfârșitul zilei am profitat din plin de soarele ce a reușit în cele din urmă să alunge norii de pe cer și am străbătut Cheile și Cascada Șușara.
Partea frumoasă a fost când am ajuns seara la pensiune. Am început noi să ne plângem că nu am reușit să ajungem nici măcar la Ochiul Beiului, bla, bla, bla. Dar hai să ne lăudăm noi cu pozele, și ce să vezi? Fusesem la nici 10 metri de Ochiul Beiului. Chiar și domnul Tavi spunea că nu văzuse niciodată atâta apă în acel loc. Acest lucru m- a ambiționat și mai mult, așa că nu a II-a zi, ci a III-a după două zile fără ploaie am ajuns din nou acolo. Mult mai limpezi, apele Beiului, se retrăseseră în matcă, astfel încât registrul de culori era complet schimbat. Mult mai luminos, mai puțin zgomotos, ba chiar melodios, ba chiar și razele soarelui reușeau să străpungă bolta verde a pădurii.
Chiar dacă nici de data aceasta nu am putut avea parte de acea imagine a lacului cu care este prezent în mai toate expunerile de pe net, acea apă transparentă de poveste, de culoarea turcoazului în care se oglindesc pădurea și cerul și care își schimbă nuanța în funcție de vreme și de momentul zilei, am reușit măcar să identificăm anumite aspecte.  Podețul ce cu greu se distingea din apele învolburate ale râului, era chiar podețul de pe marginea Ochiului Beiului.





Apele învolburate ce apăreau din stânga erau ale Beiului Sec, care după cum îi spune și numele, trebuia să nu fie. Ba chiar nici de data aceasta nu ne- a lăsat să trecem de el. Poate că dacă eram mai puțin simandicoși ne puteam uda picioarele prin cei treizeci de centimetri de apă. Mai mult mi- era de pietrele pe care sigur am fi alunecat cu picioarele goale. Iar varianta să ne continuăm drumul cu bocancii uzi, nu cred că se merita, mai ales exista riscul să ajungem la Cascadele Beușniței și să avem parte de un peisaj horror cum au avut cei ce erau cazați cu noi la pensiune, când au fost, sâmbătă, la Cascada Bigăr. Apă multă, învolburată, ....


Nu ne- a rămas decât să ne închipuim cum că aceste căderi de apă ar fi voalul miresei din legendele ce atrag nenumărați turiști pe aceste meleaguri. Și bineînțeles, zeci de fotografii.






După care plimbarea prin ”Parc”, de această dată, mult mai prietenos.


A, și ca titlu informativ, până la prima cascadă a Beușniței, un adevărat monument al naturii, părerea mea doar din poze, se urcă de la Ochiul Beiului pe o potecă marcată, timp de aproximativ 30 de minute.
Cam asta a fost isprava noastră la Ochiul Beiului. După cum a fost vremea în această zonă a țării, pe restul verii, am dedus că am fost norocoși că am nimerit într- o perioadă destul de prielnică. Rămânem datori cu Beușnița și cu Cheile Nerei, ori pe mal, ori pe apă. Cât despre Cheile Șușarei, Cascada Șușarei, și Lacul Dracului acestea sunt la capitolul ”Făcut”. Le voi posta cât de curând, depinde de Muză.