<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>
Ieșim din nou spre Oravița, însă nu intrăm în oraș. Poate cu altă ocazie, în special pentru cea mai veche linie ferată montană din România, dată în folosință în 1863. Calea ferată Oravița- Anina este considerată cea mai frumoasă cale ferată din Europa. Tot de aici din Oravița până la Baziaș a fost construită prima cale ferată din România, în 1854, din care mai este funcțional doar un sector, până la Iam. Restul este istorie. Deci, mai trecem acolo la ”de văzut”: plimbare cu trenul Oravița- Anina.
Acum ne mulțumim doar cu șoseaua ce leagă Oravița de E70, DN 57B, care delimitează la nord Parcul Național Cheile Nerei- Beușnița. De fapt tot drumul străbate un tunel verde, în care din când în când mai pătrund și razele soarelui, un drum de o frumusețe rar întâlnită, Plăcerea mea nevinovată, curbe, serpentine, iarăși curbe. Simți că ești șofer, ce mai încolo și- ncoace. Ținem înainte la intersecția cu DN 58, care duce la Anina, și continuăm prin Cheile Minișului, pe DN 57B, care delimitează limita nordică a Parcului Național Cheile Nerei- Beușnița nu departe de granița cu un alt Parc Național, Semenic- Cheile Carașului. De la Anina la Bozovici prin Cheile Minișului este unul dintre traseele turistice cele mai reprezentative pentru spațiul central bănățean. Pitorescul regiunii este la dispoziția turiștilor ce vor să se bucure de minunățiile naturii Munților Banatului datorită acestei șosele moderne, care străbate cheile în cea mai mare parte. Prețul plătit este diminuarea sălbăticiei locurilor, însă cu un control riguros din partea instituțiilor abilitate, sperăm să nu perturbăm iremediabil acest dar așternut la picioarele noastre de natură.
Pe acest drum trebuie să conduci cu prudență, mai ales dacă nu ești de prin partea locului. Localnicii, cunoscând locurile, vâjâie prin aceste curbe. Mai ales că, din loc în loc, cortina verde a pădurii își ridică faldurile discret și îți mai dezvăluie câte un tablou demn de înrămat într- o galerie de artă a naturii, și bineînțeles exact în locul unde nu este nici un refugiu.
Nu știu dacă are vreo denumire, însă asemănarea cu voalul unei mirese, m- a determinat să- l iau ca pe un bonus care să înlocuiască Cascadele Beușniței pe care le ratasem cu o zi înainte.
Nici nu încape vreo îndoială, că acest drum este de o frumusețe rară, fiindcă este asemenea unei salbe pe care sunt înșiruite adevărate perle ale naturii, iar cea mai de preț este Cascada Bigăr, Până acolo mai putem admira, de data aceasta mult mai pe îndelete, Lacul de acumulare Gura Golumbului. Fiind chiar pe marginea șoselei, pe partea dreaptă cum vii dinspre Oravița, este imposibil să îl ratezi, mai ales că pe cealaltă parte te îmbie și un popas.
Da, este tot una cu Lacul Miniș. Cei mai mulți îi spun așa. Și asta fiindcă răspunzător de această creație este însuși Râul Miniș, acel fir timid de apă ce izvorăște de sub vârful Rolului (963 m) în apropierea cartierului Steierdorf din orașul Anina și te însoțește de- a lungul DN 57B. După ce străbate Munții Aninei formând Cheile Minișului, cu lacul de acumulare pe care îl îmbrățișează, pur și simplu, în Valea Minișului, undeva în sectorul mijlociu al cheilor, acesta adună și apele Izbucului Bigăr, chiar la intersecția acestuia cu Paralela 45°, după care se varsă în râul Nera, pe teritoriul comunei Bozovici, obținând ”un bilet” către Dunăre.
Vizavi de lac, peste șosea, un copac solitar te îmbie să urci în loja de sub coroana lui umbroasă în care momentan se răsfață o turmă de oi. Un adevărat privilegiu pe care noi nu ni l- am permis, așa- i când ești pe fugă. Ne mulțumim doar cu o închipuire a imaginii pe care o poți admira de acolo.
Invidie, da, acesta este sentimentul care îmi vine în gând acum când aștern aceste rânduri. De ce ei au și noi, nu? În numai zece minute mi- am încântat obiectivul camerei foto cu imagini cu care mulți ar vrea să- și clătească ochii măcar o dată în viață. După alte cinci minute, iar: Cascada Bigăr.
După numai un an de zile, drumurile noastre se intersectează din nou cu Paralela 45° în același loc. Într- adevăr, după reclama gratuită oferită de site- ul The World Geography, care a poziționat această cascadă pe prima poziție pe o listă cu cele mai impresionante cascade din lume, s- au deșteptat și autoritățile române. Ce și- au zis ele? Dacă Minișul are tupeu să adune apele Izbucului Bigăr, de ce nu ar aduna și ei niște bănuți de la oamenii ce vor să treacă podul peste Miniș și să viziteze Rezervația Naturală Izbucul Bigăr, înființată la începutul anilor '80 și lăsată de izbeliște după anii '90, până când le- au deschis ochii cei din afara României.
Nu am mai traversat podul. Ne erau destul de proaspete amintirile :) M- am bucurat nespus de mult când am văzut că acest candelabru, de aproximativ șapte metri înălțime, acoperit de mușchi, peste care se așterne o perdea de apă croită din apele Izbucului ce izvorăsc două sute de metri mai încolo, de sub un zid abrupt de piatră calcaroasă, din Peștera Bigăr, este întreg. În cealaltă postare semnalasem o bârfă, cum că acesta s- ar fi distrus în urma prăbușirii unui mal.
Chiar nu puteam să nu facem câteva poze, cardul este încăpător, plus că eram la începutul zilei.
Și așa pentru comparație, cu un an în urmă: apele izbucului erau mult mai domoale decât acum.
Nici 12 nu este ceasul și ne aflăm pe DN 57B, cam la jumătatea drumului dintre Oravița și intrarea în E 70. Cam un sfert de ceas ne ia până la intersecția către comuna Eftimie Murgu. Pentru cei care ajung prin zonă, nu ratați ocazia de a vizita Parcul Mulinologic din Cheile Rudăriei. Șase kilometri de drum, acceptabil în vara anului 2013, până în comună, după care încă vreo trei sau patru kilometri proaspăt asfaltați, cu mențiunea că ar fi bine ca la ieșirea din sat să lăsați mașina și să o luați la pas. Nu veți regreta!
Noi ținem drumul înainte, doar din simplul motiv că suntem contra cronometru, nu că nu am dori să revedem aceste locuri minunate. Drumul impecabil, apăsăm pedala de accelerație, ajungem în Iablanița, o cunoștință tot de un an în urmă, când mergeam către Cascada Bigăr, dinspre Băile Herculane. Vă repet, nu vă bucurați că scurtați drumul cu șapte kilometri de drum, nu se merită. Țineți DN 57B, înainte! NU, ÎN NICI UN CAZ DC 31! Mai ales dacă aveți de urmat același traseu ca noi, de la Băile Herculane către Târgu Jiu, pe DN 67D. Bucurați- vă de E 70, care nu se dezminte și este la fel de bun ca și prin Defileul Dunării. Aveam și varianta să trecem pe lângă Băile Herculane și să ieșim de pe E 70 în dreptul Drobetei Turnu Severin pe DN67. Dar cum văzusem eu, cu un an în urmă, drumul ce pornește din stațiunea Băile Herculane înspre Târgu Jiu, .... Și părea și bun. Nu mai punem la socoteală drumul pe care am traversat stațiunea. Ăsta era puțin mai nașpa decât era cu un an în urmă, când ne- am petrecut vacanța de vară. După ce am trecut de Șapte Izvoare, în apropiere de barajul care formează Lacul Prisaca s- a cam stricat fericirea. Nu mai țin minte câți kilometri, însă a fost un coșmar. Parcă am băgat de vreo câteva ori în viteza a III-a. Păcat de peisaj, fiindcă traversam Parcul Național Domogled- Valea Cernei. Pe stânga, luciul Lacului Prisaca în care se oglindesc coamele munților împăduriți, și malurile acestuia pe care s- a dezvoltat o adevărată zonă de agrement.
Am văzut o mulțime de pensiuni care mai de care mai cochetă. De altfel, după ce am ajuns acasă am citit că turiștii care ajung în Băile Herculane, la Lacul Prisaca, pe lângă drumeții, pot practica o mulțime de alte activități recreative, cum ar fi, plimbări cu barca, pescuit, echitație, plimbări cu bicicleta. Nu departe, spre coada lacului, se află o altă atracție a zonei, mai bine zis pe celălalt mal, Cascada Vânturătoarea. Despre aceasta știam, numai că nu am inclus- o în program deoarece am înțeles că pe timpul verilor secetoase riști să nu te alegi decât cu o escaladare și cu un versant gol pe care se preling câteva picături de apă, gen cascada de la Geoagiu Băi.
Iar pe dreapta versanții muntoși ai parcului Național Domogled- Valea Cernei, la fel de impunători ca cei ce asigură un fundal inconfundabil stațiunii Băile Herculane.
După nici trei minute după acest răsfăț al retinei, eram aproape de coada lacului,
Nu degeaba cred că au făcut ei aceste refugiu- popas, ce- i drept cam neîngrijit, dar numai bun ...
... să- și mai tragă puțin sufletul, fiindcă nu știa ce o mai așteaptă.
După numai un an de zile, drumurile noastre se intersectează din nou cu Paralela 45° în același loc. Într- adevăr, după reclama gratuită oferită de site- ul The World Geography, care a poziționat această cascadă pe prima poziție pe o listă cu cele mai impresionante cascade din lume, s- au deșteptat și autoritățile române. Ce și- au zis ele? Dacă Minișul are tupeu să adune apele Izbucului Bigăr, de ce nu ar aduna și ei niște bănuți de la oamenii ce vor să treacă podul peste Miniș și să viziteze Rezervația Naturală Izbucul Bigăr, înființată la începutul anilor '80 și lăsată de izbeliște după anii '90, până când le- au deschis ochii cei din afara României.
Nu am mai traversat podul. Ne erau destul de proaspete amintirile :) M- am bucurat nespus de mult când am văzut că acest candelabru, de aproximativ șapte metri înălțime, acoperit de mușchi, peste care se așterne o perdea de apă croită din apele Izbucului ce izvorăsc două sute de metri mai încolo, de sub un zid abrupt de piatră calcaroasă, din Peștera Bigăr, este întreg. În cealaltă postare semnalasem o bârfă, cum că acesta s- ar fi distrus în urma prăbușirii unui mal.
Chiar nu puteam să nu facem câteva poze, cardul este încăpător, plus că eram la începutul zilei.
Și așa pentru comparație, cu un an în urmă: apele izbucului erau mult mai domoale decât acum.
Nici 12 nu este ceasul și ne aflăm pe DN 57B, cam la jumătatea drumului dintre Oravița și intrarea în E 70. Cam un sfert de ceas ne ia până la intersecția către comuna Eftimie Murgu. Pentru cei care ajung prin zonă, nu ratați ocazia de a vizita Parcul Mulinologic din Cheile Rudăriei. Șase kilometri de drum, acceptabil în vara anului 2013, până în comună, după care încă vreo trei sau patru kilometri proaspăt asfaltați, cu mențiunea că ar fi bine ca la ieșirea din sat să lăsați mașina și să o luați la pas. Nu veți regreta!
Noi ținem drumul înainte, doar din simplul motiv că suntem contra cronometru, nu că nu am dori să revedem aceste locuri minunate. Drumul impecabil, apăsăm pedala de accelerație, ajungem în Iablanița, o cunoștință tot de un an în urmă, când mergeam către Cascada Bigăr, dinspre Băile Herculane. Vă repet, nu vă bucurați că scurtați drumul cu șapte kilometri de drum, nu se merită. Țineți DN 57B, înainte! NU, ÎN NICI UN CAZ DC 31! Mai ales dacă aveți de urmat același traseu ca noi, de la Băile Herculane către Târgu Jiu, pe DN 67D. Bucurați- vă de E 70, care nu se dezminte și este la fel de bun ca și prin Defileul Dunării. Aveam și varianta să trecem pe lângă Băile Herculane și să ieșim de pe E 70 în dreptul Drobetei Turnu Severin pe DN67. Dar cum văzusem eu, cu un an în urmă, drumul ce pornește din stațiunea Băile Herculane înspre Târgu Jiu, .... Și părea și bun. Nu mai punem la socoteală drumul pe care am traversat stațiunea. Ăsta era puțin mai nașpa decât era cu un an în urmă, când ne- am petrecut vacanța de vară. După ce am trecut de Șapte Izvoare, în apropiere de barajul care formează Lacul Prisaca s- a cam stricat fericirea. Nu mai țin minte câți kilometri, însă a fost un coșmar. Parcă am băgat de vreo câteva ori în viteza a III-a. Păcat de peisaj, fiindcă traversam Parcul Național Domogled- Valea Cernei. Pe stânga, luciul Lacului Prisaca în care se oglindesc coamele munților împăduriți, și malurile acestuia pe care s- a dezvoltat o adevărată zonă de agrement.
Am văzut o mulțime de pensiuni care mai de care mai cochetă. De altfel, după ce am ajuns acasă am citit că turiștii care ajung în Băile Herculane, la Lacul Prisaca, pe lângă drumeții, pot practica o mulțime de alte activități recreative, cum ar fi, plimbări cu barca, pescuit, echitație, plimbări cu bicicleta. Nu departe, spre coada lacului, se află o altă atracție a zonei, mai bine zis pe celălalt mal, Cascada Vânturătoarea. Despre aceasta știam, numai că nu am inclus- o în program deoarece am înțeles că pe timpul verilor secetoase riști să nu te alegi decât cu o escaladare și cu un versant gol pe care se preling câteva picături de apă, gen cascada de la Geoagiu Băi.
Iar pe dreapta versanții muntoși ai parcului Național Domogled- Valea Cernei, la fel de impunători ca cei ce asigură un fundal inconfundabil stațiunii Băile Herculane.
După nici trei minute după acest răsfăț al retinei, eram aproape de coada lacului,
Nu degeaba cred că au făcut ei aceste refugiu- popas, ce- i drept cam neîngrijit, dar numai bun ...
... să- și mai tragă puțin sufletul, fiindcă nu știa ce o mai așteaptă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu