miercuri, 12 iulie 2017

Delta Dunării- (Pădurea Letea)

Mai 2016 Itinerariu de vacanță: Delta Dunării- Sulina

<<< Urmează firul jurnalului de călătorie >>>

Deschid paranteza din postarea anterioară în care am încercat să vă prezint cu câteva vorbe și mai multe fotografii o părticică din Delta Dunării, mai exact traseul Sulina- Letea- Golful Musura- Sulina.
„Bună ziua, bine ați venit!” ne întâmpină tânărul ce ne aștepta pe ponton, în timp ce leagă barca. După mai bine de două ore punem în sfârșit piciorul pe pământ. Cât am mers cu barca nu ne- am simțit nici o clipă în nesiguranță. Așa ne- am simțit noi cu Travel Delta Star. Doar că mai simțeam nevoia să ne întindem oasele. Alai mare, cât timp ne organizăm. O familie de gâște gălăgioase își conduce bobocii la apă. La început era stabilit că numai o parte dintre noi vom merge spre pădure. Arșița, praful ce se ridica la cea mai atingere plus peisajul rural, cred (nu tu o terasă, nu tu o umbrelă), i- a convins și pe cei ce- și doreau să viziteze satul la pas să urce alături de noi în mașina albastră, un fel de Aro cu o remorcă amenajată cu scaune pe o parte și pe alta, ca pentru  un adevărat safari. Bineînțeles că m- am proțăpit în față, deasupra cabinei. Exact, pentru asta. Trecem pe lângă casa primarului, care este și el o persoană întreprinzătoare din câte am înțeles.


Urmează o hurducăială de aproximativ o jumătate de ceas. Ieșim din satul Letea, tăiem grindul pe drumul nisipos spre răsărit, până în satul C. A. Rosetti. Pe acesta îl tranzităm rapid, doar că la un moment dat ne schimbăm direcția spre nord. Revin cu harta pe care am trasat- o după traseul exact.



Imediat după ultima casă, după un pâlc de copaci apare limita de sud și de est a rezervației. Urmăm drumul pe lângă gardul din sârmă ghimpată de pe partea de răsărit până la poarta de intrare, pe care nu ai cum să o ratezi. Nu suntem primii.
Ne dezmorțim câteva momente, parcă mai bine era în barcă :), după care ne grupăm oarecum într- un șir indian și trecem prin poarta larg deschisă, semn că suntem bine- veniți. Parcurgem cu pași repezi cărarea ce se distinge prin covorul verde de iarbă pestrițat cu o multitudine de floricele de mai, în ideea să intrăm cât mai repede la umbra pădurii. Eu, ca de obicei rămân în urmă cu hoby- urile mele. :)


Când să intru și eu în pădure, zarvă mare. Rămăseseră toți înșirați pe poteca ce pătrundea în inima pădurii. Fiecare, care mai de care, unul cotrobăia într- o sacoșă altul dădea din mâini cu disperare în timp ce celălalt se ungea cu alifie contra țânțarilor.


Știam că nu este prea mult de mers prin pădure până să ajungem la celebrele dune de nisip, așa că am zis că nu este necesar. Peisajul care ne întâmpină, pe mine cel puțin m- a luat prin surprindere. La un moment dat trebuie să traversăm un ochi de apă din care se lansează fel de fel de copaci răsuciți parcă anume de duhurile nevăzute ale pădurii pentru a le zădărnici drumul spre înălțimile cerului.


Și dacă mă uit mai bine, ies sau intră în apă. Oglinda apei îți crează aceeași impresie de continuitate și spre minus infinit.



Neavând nici o balustradă sau măcar o șufă de care să te ții, trebuie să mergi cu grijă. Și plus că trebuie să grăbim pasul , fiindcă din sens opus vin alți turiști. Nu mai spunem că la un moment dat, tot dând din mâini, luptându- mă cu un țânțarozaur era să pun piciorul pe lângă podeț.


Glumesc, desigur. Cu puțină atenție se poate trece puntea fără probleme. Ceva mai târziu aflăm și originea acestui peisaj lacustru. De la cine credeți? De la ghidul ce conducea barca ce ne- a depășit imediat ce intrasem pe Canalul Cardon, aceea cu stația de amplificare. Este doar o acumulare de apă datorată ploilor, nu este cum credeam eu inițial vreun lac. Înainte vreme nu era, spune el, după care le povestește turiștilor săi câte demersuri s- au făcut pentru a obține aprobări pentru construirea acestui podeț. Imediat după poteca de lemn, în fața noastră se ridică asemenea unui zid, un povârniș din nisip. de ce- i spun zid, fiindcă în momentul în care am pus piciorul să urc, am simțit că bat pasul pe loc, atât de fin este nisipul. Este asemenea celui de pe plaja din Sulina. În cele din urmă ne regrupăm pe coama lui, fără să ieșim de sub vălul de umbră al stejarilor de la marginea acestei liziere.


Aici avem parte de o lecție de botanică primită de la doi localnici ce însoțeau niște turiști, tot așa era un grup internațional, ca noi :) Se vorbea despre hameiul sălbatic, despre liane ...


Tânărul care ne- a condus cu mașina până aici ne spune și el o poveste despre formarea acestor dune de nisip, pe care le numește munți. De fapt cred că are dreptate, dacă ținem cont că Delta Dunării este doar la o înălțime de jumătate de metru față de nivelul mării. Situate pe acest grind, aceste dune sunt niște veritabili munți atingând înălțimi amețitoare de 13 metri. Aflăm de la el că dincolo de duna din fața noastră este o nouă fâșie de pădure, și tot așa sunt în total 15 astfel de rânduri, dună, pădure, dună, pădure.


Totodată ne avertizează că vizita în Pădurea Letea este limitată de stâlpul alb ce se distinge în valea din fața noastră. Unde- i lege nu- i tocmeală. Ne- a dat exemplu povârnișul de nisip pe care îl escaladasem câteva minute în urmă, atât a mai rămas dintr- o dună. Făcând abstracție de pădurea de stejari din jurul nostru, peisajul este identic cu cel întâlnit o zi mai înainte, pe plajă


Perseverență.


Un peisaj selenar înconjurat de o centură verde, sub cerul senin pe care defilează rotocoale de nori albi. Imagine spre nord,


spre înaltul cerului,


și înapoi spre sud.


Și mai pe larg.


Cam asta a fost incursiunea noastră pe dunele pădurii Letea, pentru mine cam dezamăgitoare, fiindcă mă așteptam să ne afundăm mai mult în inima rezervației. Așa că mă mulțumesc numai cu acest hasmac. Aceasta este denumirea acestor depresiuni încadrate de dunele de nisip, sub forma unor benzi în care reușește să supraviețuiască această vegetație arboricolă. De altfel localnicii îi mai spun și Pădurea Hasmacul Mare. Ne facem curaj și facem cale întoarsă prin acest regat al țânțarilor admirând mai pe îndelete câteva specimene din flora diversificată ce însumează aproximativ 500 de specii de plantece se adăpostește sub cupola verde a pădurii. 





Se spune că în Pădurea Letea își au casă peste 3000 de specii de viețuitoare, din care 2000 de insecte. Noi nu am avut parte decât de țânțari :)



Pe la mijlocul podețului, localnicul pe care l- am găsit în pădure îl ajută pe unul dintre turiști să distingă renumitele liane grecești ce parcă încearcă să domolească ascensiunea către cer a unui copac.



Cât ne rânduim care trece primul podețul


ne delectăm în continuare cu alte pete de culoare.




Originală potecă,


ne scoate în cele din urmă în luminișul din marginea pădurii deasupra căruia câțiva nori imaculați condimentează cerul senin de vară.


Și caii? Caii sălbatici unde sunt? Asta este nu sunt și gata.
Făcând haz de necaz, ne urcăm în mașină cu toții. Ce să vezi, aceasta ia o direcție dubioasă, părăsește drumul pe care venisem, cel de pe lângă gardul din sârmă ghimpată al rezervației. O ia așa, peste câmp spre nicăieri, urmărind niște urme vagi, trasate prin vegetația ce acoperă solul nisipos al grindului. Până ce peisajul se schimbă, devenind mlăștinos, semn că înălțimea grindului scade substanțial.


De aici ținem spre sud pe lunca ce se întinde cât vezi cu ochii, oarecum ne deplasăm paralel cu drumul pe care venisem, la vreo patru- cinci sute de metri distanță de acesta.


Toată lumea este cu gândul la masa care ne așteaptă la o pensiune, ceva din Letea (La Viorica, urma să aflăm cum se numește), după cum ne promisese barcagiul. Buna dispoziție este la noi în mașină. Și cum s- ar putea altfel când vezi peisajul care ne înconjoară?.


Abia acum am înțeles motivul pentru care ne- am abătut de la drumul nostru, șoferul camionetei ne face o surpriză. În depărtare, în continuarea întinderii de apă pe lângă care ne deplasăm o bucată de drum, se văd pe un teren mlăștinos, o mulțime de animale la păscut. Așa de departe, unul le vede cai, cu gândul la caii sălbatici, eu personal le văd că ar fi vaci. Nu- i nimic facem abstracție de coarne și putem spune că am văzut cai :)


Adevărul este undeva la mijloc. Se pare că am ajuns pe izlazul satului, unde avem prilejul să admirăm niște exemplare demne de o copertă de revistă de specialitate.








În cele din urmă ne declarăm mulțumiți și cu caii sătenilor. Ce, că și cei sălbatici sunt de fapt cai abandonați de aceștia cu mult timp în urmă, care s- au sălbăticit adaptându- se la acest mediu nu tocmai prielnic. După o adevărată ședință foto ne luăm la revedere de la ei,


și ne continuăm drumul, în cele din urmă încadrându- ne pe drumul pe care am venit cu ceva vreme în urmă.
Intrăm din nou în satul C. A. Rosetti, singurul sat de pe acest grind care nu are deschidere la apă. Da, rămân la părerea mea, este frumos când ești turist. Hurducăială mare, așa că nu am reușit să scot prea multe fotografii.


Multe case tradiționale din pământ, acoperite cu stuf și îngrădite cu garduri de scânduri ce nu au văzut vreodată vopsea. Ce îți sare în ochi este albastrul intens de culoarea cerului cu care sunt văruiți pereții caselor. Puține gospodării care sunt cu un pas în secolul acesta, tablă pe casă, ziduri din bca, ...
Prin părțile noastre i se spunea Cooperativă, era un magazin sătesc, iar alături era bodega. Aici văd că încă mai funcționează. Și au de vânzare și fose septice din câte se vede. Câțiva mușterii savurează mireasma unui salcâm înflorit :)


Imediat după aceasta lăsăm în urmă biserica satului, și mă abțin la alte comentarii.


Contrast. Multe case lăsate în ruină din jurul cărora a dispărut gardul.


Chiar și- așa, ar fi cool să ai niște bunici la țară într- o asemenea zonă. Se vede clar că ne apropiem de apă, fiindcă în satul Letea se schimbă oarecum pagina. Gospodăriile par mult mai îngrijite, chiar dacă predomină tot casele tradiționale. Aici gardurile împrejmuiesc curți cu terenuri cultivate. Ba chiar mai vezi și câte un om trebăluind pe ele.



Cu cât înaintăm spre inima satului se distinge clar intenția oamenilor din aceste locuri de a prezenta turiștilor ce calcă pe aceste plaiuri o imagine pe care nu o vor uita vreodată.





Acum observ că sunt case ce pot fi confundate cu ușurință. Tâmplărie și stâlpi la prispă bleu, brâu verde, acoperiș din tablă zincată ...




Le numeri pe degete casele ieșite din tiparul tradițional.









După două ore de la debarcarea noastră în Letea, puțin trecut de prima oră de după miezul zilei, ajungem în sfârșit la mult lăudata masă oferită de doamna Viorica.


Înainte de ai trece pragul nu mă pot abține, mă stârnise rău! Totodată îmi mai dezmorțesc și oasele. După ce se mai așează puțin colbul stârnit de mașină, o iau la pas înapoi.


 O fi având ITP- ul efectuat? :)


O adevărată încântare, îmi aduc aminte când umblam desculț pe străzile pline de praf de la țară.



Urmează un ospăț cu mâncare specifică zonei, în care peștele este cap de listă în meniu și care se încheie cu niște gogoși pudrate cu zahăr abia scoase. Un sfat, în cazul în care veți ajunge prin aceste locuri vreodată și vi se pomenește de servitul mesei de prânz, săriți peste micul dejun.


Ghiftuiți ne urcăm din nou în mașină. Prima la stânga,


și deja suntem pe drumul ce ne duce la pontonul unde suntem așteptați.


Nu îmi aduc aminte dacă am spus: Travel Delta Star